o discutie despre femei si barbati, intre doi oameni

– Buna ce faci?
– Bine, sunt pe la Cluj, tu?
– Pai si eu pe langa Cluj.
– Cat de langa?
– La o zmucitura de aripa de delfin.
– Ti-o fi hackarit cineva aripa.
– Nu stiu nimic de asta, oricum de e asa, pentru fapta va avea si rasplata.
– Pai care fapta draga? Cine a uitat sa iti deie rasplata?
– Vorbeam de cei ce se ocupa cu hackaritu. Cine sa uite? A uitat cineva? Toate la timpul lor.
– Si eu care ziceam c’o sa ne iubim macar virtual…
– Ce vrei sa spui?
– Pai as vrea sa ne iubim macar virtual, un masaj virtual mai intai. Ca daca nu mere virtual, nu mere nici real.
– Inteleg. Si eu sunt cam de aceeasi parere. In sensu ca daca nu mere nici real, nu mere nici virtual…
– Ha ha! Nu suna rau chestia asta. Dar cum totu’ se petrece in cap… de acolo as incepe…
– Ca sa inceapa din cap e nevoie de o imagine. Eu de la imagine as incepe.
– De la un imago, corect. Dar el e o constructie voluntara oarecum. Depinde mult si ceea ce pun eu acolo. De exemplu azi-noapte am avut un vis s in el mi-a aparut o reprezentare perfecta a unei dorinte. M-am trezit cu simtamantul ca e greu sa te bati cu fantasma care e tot pe imagine construita. As fi dat aproape orice pentru fantasma aceea. Simtamantul acela de implinire, de totalitate, bate aproape orice as putea trai in viata reala. Or asta e problema umana comuna
– Viitorul pe care-l arata visul este cel care am vrea sa se realizeze. Este evident ca e o dorinta. Care e voluntara pt ca o doresti tu. Imaginea depinde de ceea ce doresti, asta am vrut sa spun.
– Mda dar din nefericire nu poate fi ceva de viitor. Si nici cu vreo dorinta nu a avut legatura.
– Realizare nedeghizata de dorinta, vise de tip infantil pe care adultul le are din ce in ce mai rar haha
– Nu. Eu vreau doar sa spun ca am inteles ca as putea alege fericirea in iluzia fantasmei. Dar ca asta tot nevroza s-ar numi. Deci lucrul cu imago-urile are cel putin 2 fetze…
– Simtamantul acela de implinire de care spui nu poate sa ti-l dea decat dragostea.
–  Da, dragostea, dar o dragoste perfecta, m-am trezit mistuit de acea dragoste. Am avut o discutie cu cineva azi care a zis ca fructul neascultarii din Eden a fost acela ca Eva s-a sexuit cu diavolul. Nu a fost chip sa ajungem la alta concluzie hahaha!
– Asa? Dar diavolul e masculin sau feminin?
– Pai Eva era cu un serpalau banuiesc…  Practic dupa acea discutie am realizat ce inseamna sa te lovesti de zidul convingerii.  De zidul convingerii bazate pe iluzie.
– Asa si barbatul Adam era voaiarist si se uita la filme porno. Misto concluzie.
– Culmea parerea asta apartine unei doamne venerabile.
– Da, deci totul era compromis inca de la inceput haha!
– Oamenii prefera o relatie anume cu iluzia, cu fantasma, cu minciuna. S-a concluzionat ca eu is bun de gura, dar Eva tot si’a tras-o cu sarpele!
– In vis este vorba de ceea ce preferi tu nu de ce prefera ceilalti.
– Nu,  oamenii se dilesc silently eu macar sunt lucid…
– Nu este nici o problema, de te lovesti de fantasma si vei cadea dezamagit, vei reusi sa-ti reconstruiesti apoi masca si imaginea ta proprie pe cale regresiva, recunoscand absurditatea dorintei, te vei resemna devenind mai tolerant cu tine insuti, vei cadea in capcana de a te margini sa nu mai crezi in ce credeai si sa fii multumit cu traiul mediocru… e o cale normala de reintoarcere pe o treapta inferioara haha
– Nu cultiv fantasmele dar multi da… Ha ha da, argumente gen the wall street wolf.  Sau avocatul diavolului
– Nicidecum. E un proces normal. Dar reconstruindu-ti in asa fel persona si adaptandu-te noii situatii, nu inseamna ca sufletul tau nu-si va rade intr-o zi de acest viclesug. Deci vezi nu mai sunt avocatul diavolului deja.
– Precum zicea ala: cand eu voi fi in ferrari tu te vei afla in masina ta ieftina alaturi de o femeie urata.  Cam astea sunt argumentele infractorului: tu de ce nu furi pen’ca sa ai bani ca mine.
– Tot de fantasme e vorba si la ala
–  Pai ala chiar le a pus in practica. Sigur ca pe infractiune: care nu apuca loc, se multumeste cu imaginea. De ce crezi tu ca se duc femeile dupa mafioti?
– Se duc pt ca cred ca-si cauta tatal sau pe Tatal. Probabil o fi vreun act religios in ritualul lor de imperechere cu mafiotii, de-aia. Nu sti ca unii cred ca avem un gol in noi si acest gol se numeste gol dupa divinitate?
– Nu cred ca stii prea multe despre femei. Adica le stii la suprafatza
– Oh asa este, eu cum sunt in situatia jenanta de a nu fi nici femeie nici barbat s-ar putea sa nu stiu mai nimic.
– Am remarcat ca multe femei au aceasta cunoastere de suprafata. Desi logic prin introspectie s-ar deduce ca ar sti mai mult.
– Cred ca nu-s eu cea care nu stiu… Despre barbati s-ar putea sa nu stiu prea multe, e adevarat. Desi si aici ma indoiesc. Ce e clar pentru mine si nu inteleg multi barbati e ca femeia intotdeauna va fi in cautare de eroul ei. Figura dominatoare, calauzitoare, inspiratoare, paterna. Intr-un cuvant tatal.
– Bine pricepui io ca tu iti cauti eroul dar nu se aplica la toate. Asta ce zici tu descrii doar tipare sociale.
– Da? Absolut toate cuplurile pe care le-am cunoscut au marea problema a negasirii eroului. Nemultumiri ce deriva din asta si alte probleme, dezamagiri, frustrari, incercari de reconciliere si in cele din urma fuga dupa altul care ar parea erou. Sau ramane doar fantasma, daca nu o vor pune in practica. Asta e femeia.
– E abordare bunicica, tu nu stai chiar rau cu intuitia desi proiectezi mult dar nu excesiv. Moderat. Nu sti cum se zice, pentru lacatus toata lumea e un cui! Deci ce-ar fi ea pentru un pictor?  Pai simpl: un tablou, o imagine. Dar tocmai pentru a vedea intreaga pictura ai nevoie de mine. Ca tipologie.
– Asa? Si pictorul nu e si el e o femeie sau un barbat?
– Sigur ca te vei incuraja ca vezi totul la fel de bine si singura Dar stii bine ca nu e asa. sau poate fi cine stie….
– Iar daca te referi la noi doi este destul de greu de decodificat ceea ce s-a intamplat intre noi. Am incercat sa descifrez dar a fost prea complicat asa ca am renuntat…
– A fost un timp cand am avut impresia ca tu ai putea fi expresia animei mele, pentru ca stii sa deschizi gura, dar argumentezi dincolo de ceea ce eu vad optim. Adica imi place ca o femeie sa aiba logos dar nu in exces…
– Eu cred ca ar trebui poate sa te intrebi ce inseamna pt tine femeia.
– Pai cred ca e vorba de proportii si de compatibilitate. Posibil ca tu sa ai nevoie de un barbat cu mai putin logos sau pur si simplu sa fi fost posedata de animus.
– Hahaha doar atat? Eu cred ca e mai mult decat atat. Se spune ca un barbat se va purta in acelasi fel cu femeia lui si o va trata in acelasi fel in care a tratat-o si pe mama lui. Cred ca e acel teatru din copilarie de care vorbeai chiar tu odata. Fiecare in cuplu trebuie sa-si joace rolul pe care nu l-a putut juca pana la capat in copilarie. Cred ca de acolo sunt problemele.
–  Pai eu am adorat-o pe mama Si la un moment dat am fost aproape convins ca te poti suprapune pe imaginea ei
– Sunt convinsa ca ai adorat-o. Dar ce ai adorat la ea? Din cate stiu nu a avut cele mai inalte scoli, desi a fost o femeie buna. Poate acelasi lucru cauti si tu?  Eu sunt ceea ce sunt si mai complicata de atat…
– Scoala nu a fost determinanta pentru acele vremuri si anima nu are de-a face cu asta. E vorba ca mama avea latura asta aiurita pe care o ai tu. Dar era si f pragmatica.
– Te iubea mult nu? Cat de mult te proteja? Cat de mult avea grija de tine? Eu nu-s nici macar pragmatica.
– Hmmmm… Nu te vezi tu. Femeile toate au un soi de pragmatism.
– Sunt incredibil de inconstienta la capitolul asta. Eu sunt un artist si incerc sa arat in tot ceea ce fac si traiesc arta mea astfel ca artistul sa iasa din mine.
– Bine esti la urma urmei un om idealist. Dar si pragmatic. Dar e corect, cumva nu te cunosc indeajuns de bine.
– Iti spun, nu sunt asa, imi pare rau sa te dezamagesc… un om pragmatic se gandeste la viitorul lui practic. Am avut si am multi prieteni asa si stiu ce inseamna.
– Pragma inseamna actiune nu materialism.
– Eu nici nu stiu ce masina conduci, nu stiu cat e salariul mediu, nu stiu cum pot sa castig mai mult, si nici nu ma intereseaza, nu ma gandesc la lucrurile astea, ce am facut pana acum am facut pt ca a trebuit sa-mi dezvolt aceasta imagine ca sa SUPRAVIETUIESC.
– Deci tu descrii utilitarianismul. Asta cu supravietuirea e ok. You are a survivor.
– Eu cred ca tu spui ca femeile au un pragmatism pt ca mama ta l-a avut, asta e ideea.  Bine acuma probabil ca fara pragmatism nici nu putem trai in lumea asta.
– Nu, la mama pragatismul a fost atipic. Poate intr-un anume sens ca si la tine, dar, precum ziceam, nu te cunosc suficient pentru a ma considera in masura sa fiu cert in anumite opinii.
– Iar ce observ acum la mine e ca intr-adevar motivul pt care nu mai sunt interesata de relatii este ca ii vad pe barbati in tipare (si pe femei la fel) sunt in jurul meu multe paternuri ce se repeta la nesfarsit, e ca o nebunie incredibil, toate sunt la fel, e ca si cum omenirea repeta aceeasi greseala la nesfarsit, la nivel de rase, de natiuni, de sex.
– Ha ha poate fi un motiv suficient.Dar de te ndeamna, de te cheama/ tu ramai la toate rece. Pai cam asa. Vedem acelasi film Alte guri aceeasi gama.
– Crezi ca ala care a scris barbatii de pe marte femeia de pe venus ce a vrut sa spuna? Nu ca suntem diferiti, ci ca suntem la fel, orice am face, blocati in relatii nefunctionale, marginiti si mediocri negand forta inconstientului. O societate mare compusa din oameni minunati inseamna un animal mare, nerod si violent
– Mmmm eu cred ca asta e marea provocare. M-am intrebat adesea de ce ar sta 2 fiinte totalmente diferite impreuna
E ca protonii in mijlocul nucleului unui atom. Forta tare ii poate tine impreuna pe doi oameni opusi. Forta tare din fizica se numeste dragoste la unii.
– Am priceput eu, ramane sa definesti ce e dragostea. Dar chiar de o sa-i gasesti o definitie acceptabila, n-ai cum sa-i faci sa devina una si aceeasi fiinta. Trebuie sa le respecti individualitatea.
– Barbatul si femeia nu au prea multe in comu.n Nu pare a fi fair sa le ceri convietuiasca. Pai nu stiu mai e ca o scoala, cam ca una de corectie, dar scoala. Aici intervine chestia interesanta dupa parerea mea: cu cat sunt mai opusi cu atat se atrag mai mult.  Daca pui doi muti impreuna: nada, niente. Iar aia cu vor deveni una nu la depersonalizare se refera.
– Asa cum nici protonii si neutronii nu se unesc intre ei, nici opusurile si contrariile de pe pamantul asta nu se vor contopi.
–  Pai poti face tu o masina din juma trabant si juma mercedes?
– Ah! Cine e trabantul si cine e mercedesul? Ce sa inteleg de aici? Si ce vrei sa spui cu asta cu contrariile care cu cat sunt mai opuse cu atat se atrag mai mult? Daca tu esti prea destept, iti trebuie una f proasta…
– Ha ha as vrea eu.
– Stiu ca ai vrea dar nu poti ignora diferentele. Ignorarea individualului duce la sufocarea lui, la exterminare. Si tocmai asta e si ideea  sunt prea dominatoare ca femeie  si asta e ceea ce nu-ti place, fiindca incerc sa te domin.
– Nu, culmea nu e asta. Tarziu mi-am dat seama ca la tine cine trece de primul strat e un winner La tine se trece greu de stratul de protectie. Dar probabil pe cat de cinic e acesta, pe atat e de ok omul din launtru.  Acu’, daca te gandesti, a fost o adaptare necesara Altfel te destructurai.
– Da, inteleg. In situatii anormale reactionam anormal.
– Nu cred ca am fost f bun la a trece de acel strat. La care se adauga si gafe nepermise pe care le-am facut
– Nici eu prea buna in a trece de stratul tau haha.
– Dar tu cumva ai trecut.
– Nu e nimic, m-am adaptat. Ceea ce simt acum e ca-s destul de aproape de nebunie nu stiu ce o face sa nu izbucneasca.
– Inteleg ce zici dar tine de tine incotro vrei sa o iei.
– Adica am revelatii de exemplu deodata mi se pare ca stiu prea multe si ca nu ma mai asteapta nimic nou sub soare, vad foarte clar tiparele si pe cei care colcaie in ele ca viermii si care au senzatia ca traiesc, intru in psihologia lor f usor si le influentez mintile.
– Ai ajuns intr-o faza mai lucida a vietii. Si depinde de tine ce vrei sa faci in aceasta etapa.
– Lucrez mereu pe mai multe fronturi iar daca e sa ma apar trebuie sa scot multe masti la inaintare…
–  Cam obositor.
– Da, foarte de aceea prefer sa stau singura majoritatea timpului si sa nu vad pe nimeni cand am liber, sa pictez.
–  Trebuie sa iti creezi contextul in care sa te poti relaxa un pic dincolo de pictura. Nu neaparat si rapid.
–  Numai pictand ma ajuta sa ma exprim cine sunt cu adevarat. Si cine sunt… un om obisnuit, chiar simplu, care cauta sa inteleaga tainele picturii, care-s un infinit la numar, iar chiar ca pictor sunt mediocru insa ceva mai puternic de mine ma cheama sa deslusesc teoria culorii. Deocamdata am inteles faza cu contrastul de cantitate, iti dai seama, dupa atatia ani. Si cel de calitate in suprafete mari, ochiul se odihneste pe culori nesaturate.
— Mai mergi la cursurile alea?
– Da dar nu de acolo am invatat am citit eu teoria contrastelor si am practicat-o.
– Pai de unde?
– Am gasit carti pe net. Ei nu mi-au spus.
– Pot sa te caut cand ajung inapoi acasa?
– Ca prieteni?
– Pai ca ce vrei tu.
– Chestia e: eu nu mai rasfat pe nimeni. Eu vreau sa fiu rasfatata si adorata.
– Ti-am zis ca tu ai deja un loc in inima mea.
– De aceea stiu ca nu se poate sa cer la omenire asta dar eu stiu ca-s o comoara. Insa nu ma mai intereseaza daca omenirea ma accepta sau nu. Pana la urma desi va trebui sa ma accepte, pt o perioada, cat mai sunt in viata.
– Pai omenirea iti va oferi poate si asta, trebuie un pic de rabdare.
– Eu nu merit ce mi-a facut tatal meu, m-a minimalizat tot timpul si m-a subapreciat. Nu a avut habar vreodata cat de inteligenta si fantastica sunt eu, eu sunt un bun de pret, ceea ce el nu a stiut si nu a inteles.
– Erau vremurile tampite dar parintii nostri ne-au iubit in ciuda unor aparente. Tu vei putea sa il ierti intr-o zi pe deplin.
– Nu, n-ai inteles, l-am si iertat. Dar ce nu pot eu sa mai accept la ALTII e sa ma subaprecieze, sa-mi jigneasca inteligenta, sa ma trateze cum ma trata el. Eu il ajut oricand cat poti ajuta un alcoolic, dar acum eu sunt cea importanta, nu el, si nu mai permit nimanui sa-mi minimalizeze importanta. Eu am dat doar exemplul lui. Am gresit ca am acceptat dar eram copil si n-aveam alta alegere ca ma batea, dar eu merit mult mai mult decat aceasta atitudine! Nu e vb de iertare aici.
–  Daca tu zici ca l-ai iertat deplin, asa e, nu am de unde sti decar de la tine. Normal ca meriti mai mult
– Dar ce a facut cu mine nimeni nu poate schimba de aici mi s-au tras toate asa ca nu mai pot accepta sa nu mai fiu adorata ca o regina hahaha! Ba mai mult…
– Inteleg…
– Eu am fost un copil extrem de inteligent si sensibil.  Foarte precoce, primul protret extraordinar de bine mi=a iesit pe la 12-13 ani, venise un doctor la noi care mai si picta si sculpta si a inceput sa-mi dea lectii de desen dupa ce a vazut portretul. Ala a fost singurul meu profesor de desen cand am fost copil, el imi spunea sa fac aia cu patratelele sa imi iasa imaginea exact dar eu am facut fara, pe foaie alba, pur si simplu, arata ca o sculptura in ghips, umbre, penumbre, lumini, volum, linii, tot.
– Su ce ai facut cu el? Cu portretul
– E pe la mama prin Romania cred, era portretul ei dintr-o poza, cand era tanara.
– E super daca il mai aveti.
– Da, e pe un bloc de desen, cred ca mai e pe acasa. Ca doar nu le-am luat cu mine cand am plecat din tara in Cipru.
–  Super daca il mai ai. Cand fugeai tu de tine in Cipru adica?
– Eu chiar cred ca sunt pe undeva un geniu de unde si revelatiile asa de clare pe care le am uneori, ca niste sclipiri, de aia imi si place sa fiu singura; eu sunt stapana si sclav.
– Ha ha cooool!
– Profu meu din austria mi-a scris ca-s un geniu, adica la evaluare, dar pacat ca nu prea ii acord credit, ca am din Van Gogh, dar pe undeva are dreptate.
– Pau de ce sa nu-i acorzi?
– Ca nu picteaza asa bine, ca nu le are cu teoria culorilor, cand i-am zis ca trebuie sa respectam legile culorii a zis ca el e artist, ca nu respecta nici o lege, ca e liber in arta sa faca ce vrea dar teoria culorii e sfanta. Artistul trebuie sa se miste liber in conformitate cu aceasta teorie iarcine o incalca incalca si armonia.
– Nu le-o avea cu teoria dar poate e in masura sa evalueze.
– El e o adevarata enciclopedie, dar m-a dezamagit cu asta. E ca si in muzica. Nu sti notele, nu canti!
– La la la….
–  Da mai, normal ca poti sa canti, dar te numesti urechist. Ce, Beethoven nu se simtea liber in muzica sa faca ce vrea? Dar trebuia sa respecte niste legi, armonie, punct contrapunct.
– Banuiesc. Pai daca arta e matematica.
– In ce cheie canti? Sol, la, mai sus, mai jos? Trebui sa te hotarasti. Ori e asa, ori e altfel. Nu poti sa canti in toate cheile deodata. Ssa si cu culorile. Nu poti sa le pui pe toate, nu iese.
– Or fi si niste legi, ce sa zic…
– Asa e, eu o aseman cu matematica, tre sa calculezi tot timpul si in plus tre sa respecti legea contrastelor. Acum trebuie sa plec, nu mai pot sa stau. Ce as vrea de la tine sa-mi scrii intr-una din zile ce crezi despre mine. Una din caracteristicile de baza ale barbatului este ca nu ia in serios femeia. Sa-mi scrii.
– I will

the big escape

cine sunt… azi

Imi devine din ce in ce mai evident faptul ca pictura pentru mine e ca un amant gelos si complet. Ea tine loc de amant, de prieten, de tata, de frate, de mama si imi cere sa fiu langa ea tot timpul. Am scris mai demult ca eu cu ea avem o relatie speciala, ca uneori sunt dezamagita de ea si frustrata (ca si ea de mine probabil) ca uneori o parasesc pentru o perioada ca sa ma reintorc intotdeauna ca atunci cand te intorci la o veche dragoste de la care nu ti-ai luat ramas bun, careia nu i-ai adresat ultima soapta, cea mai importanta, ultima intrebare, ultima clipire de suflet, unde n-ai reusit sa spui totul, desi stiai in adancul tau ca ai multe de spus. Ca atunci cand esti mic si ai multa dragoste in tine dar nu poti s-o spui si nu poti s-o stii decat plangand, certand sau respingand. O dragoste mai mare decat tine.

Nu stiu de ce e asa, vorba lui maica-mea cand a aflat ca si cea de-a doua mea relatie serioasa cu un barbat nu a mers si cand m-a intrebat in naivitatea si speranta ei zadarnica: “Dar de ce mama? De ce asa?” Nu detin raspunsuri, astept si eu sa le aflu.

Una din intrebarile care ma  bantuie cand si cand este si de ce nu mai vreau nici o relatie “reala”, ci numai pictura. De ce imi inchid telefonul in fiecare weekend si nu fac altceva decat sa pictez. Devin din ce in ce mai selectiva nu doar cu barbatii, ci si cu prietenii sau cunostintele sau orice sau oricine intra in contact cu mine. Miros prostia dupa chip si primele gesturi fapt ce are ca urmare rabufnirea unei revolte ce atinge ultima nota a unui NU isteric. Pana si hrana, si bautura, am ajuns sa le selectez cu mare atentie.  Mi se pare ca incep sa recunosc din ce in ce mai multe tipare in oamenii de langa mine, mi se pare ca realitatea mi se infatiseaza in toata splendoarea ei banala si previzibila sublima ori grotesca, si ca ca atare si in concluzie nimic nu iti poate ridica spiritul mai mult decat arta, si nimic nu mai merita atata atentie ca in trecut. Sentimentele mi s-au racit ca iarna. Am o stanca in loc de inima si totusi pasesc usoara ca un fulg pe drumul singuratatii. Sunt o craiasa a zapezii ce colectioneaza taine. Arta este una din taine, nu sti nici de unde vine nici unde se duce sau ce-o sa iasa, te surprinde intotdeauna, ce rari sunt oamenii care-si ridica viata la nivel de “arta”. A-ti crea viata e totuna cu a te intreba, a te deschide, a spera, a te uimi. Se creaza rar, se traieste banal in “tipare” si stereotipii… (B)anal…

asteptare

Ultimul meu “iubit”, acel “O” de la inceputuri, de la a carui obsesie a mea pentru el a pornit totul, pentru care intr-un fel m-am aflat aici (e bine spus “m-am aflat” atata vreme cat nici eu nu stiam prea bine la vremea aia ce anume caut in Belgia… deci iata ca dupa 4 ani si mai bine am ajuns sa… “ma aflu”, sa ma gasesc, eu pe MINE, cele doua scindari ale mele pe care le-am unit doar cu sacrificarea uneia dintre ele, cu asimilarea ei completa de catre personajul cel mai puternic… si spun asta pentru ca ma simt ca doi gemeni ce s-au cautat unul pe altul o viata intreaga si atunci cand s-au regasit, unul din ei l-a inghitit pe celalalt… ca intr-o tragedie incestuoasa sau ca in drama lui Oedip…) – asadar ultimul meu iubit, cel care a fost multa vreme o enigma pentru mine si pentru care acum AM AJUNS EU INSAMI O ENIGMA… probabil pentru ca noi oamenii reusim cu greu sa acceptam frumusetea nevazuta asadar ii respingem incontestabilul si-l invelim infrigurati in prosoapele proprii… mi-a spus…

” – Am citit despre femeile scorpion ca la maturitate devin RECI, fara sentimente”.

Ce stii tu chip de lut ce frumusete zace in mine, pe care cu toata inteligenta ta n-ai reusit s-o descoperi si s-o explorezi, desi ti-am oferit-o pe tava intr-un timp… ce pasiune si ce foc care ma mistuie si pe mine pe dinauntru? Realitatea este ca M-AI PIERDUT, stiu ca ti-e greu sa accepti si cauti greseli si justificari ca sa nu ti se naruie imaginea grandioasa despre tine insuti, dar realitatea… dupa cum am spus… a ajuns sa-mi arate din ce in ce mai multe aspecte, sa aiba incredere in mine si sa ma vada ca pe o prietena careia i se confeseaza.

Probabil ca faptul ca nu am prieteni in viata de zi cu zi, ci numai “cunostinte”, “colegi”, are ca urmare o transformare a fenomenelor, faptelor, ideilor, sau chiar a lucrurilor banale in “persoane”, e distractiv, ciudat, nastrusnic si oarecum te ajuta sa te detasezi de situatii mai mult sau mai putin dureroase, mai mult sau mai putin plictisitoare, mai mult sai mai putin complicate, sa personifici idei, fapte, fenomene… In fond… de ce nu?

De ce n-ar merita arta, pictura, sa fie trecuta la rangul de “persoana”, de “entitate cu trasaturi ce o disting ca individualitate”…  din moment ce se poate vorbi de o relatie chiar de dependenta sau de influenta, nu reciproca e adevarat, ci chiar mult mai profund decat atat, de un fel de idolatrie…

Si ti-am spus ca sunt surprinsa ca ma vezi asa, insensibila, rece, pentru ca REALITATEA este ca am multe de oferit… in special dragoste… DA! As fi dorit sa nu fi fost nevoie sa rostesc niciodata aceste cuvinte. Dar a trecut vremea cand vorbele tale ma faceau sa plang. Nu mai sunt demult un pui ranit. A avea nevoie de tine sa ma imbratisezi noaptea mi se pare patetic. Femeia care are nevoie de imbratisarea unui barbat mi se pare o femeie slaba. Adica, in fond, daca nu e, si nici n-are de unde sa fie, ce alta imagine sa-mi creez?!

let it go

Te-am intrebat, draga O, tii minte, ce se intampla oare cu mine, pentru ca luasem o pauza de la pictat, ca sa vad daca nu cumva pictura e pentru mine o stare de evaziune, de a ma izola de lume, pentru ca ma gandeam ca izolarea e boala, pentru ca am pictat cu preponderenta in perioadele mele negre, fara sa excelez, stiu, cand mi-am pierdut copilul de exemplu. Si mi-ai reamintit ca eu am pictat dintotdeauna, cu mult inainte de a-l avea pe “el” si apoi de a-l pierde, inca de la primul profil al bunicului si inca de cand desenam capra, prietena mea din copilarie, cand o insoteam sa ia pranzul (sau o duceam la pascut)… si atunci ti-am raspuns ca era tot o nevoie de a ma izola, de cand am fost copil, de a fugi de lumea in care traiam, de a-mi crea lumea mea proprie… Sunt o evazionista prin excelenta (iata, mai am o relatie in viata mea, de prietenie, pe care as putea-o numi “D-na Evaziune”), am fugit de cand ma stiu, am fugit de mine insami, si iata ca m-am intalnit cu mine insami.

Si n-am nevoie de barbati… nici de tine O… am crezut ca am dar nu am, mi-am trait “teatrul copilariei”, asa cum iti place tie sa-l numesti, mi l-am trait in toate relatiile pe care le-am avut, si probabil ca fiecaruia ii e dat sa-l traiasca PANA CAND SE INTELEGE PE SINE INSUSI… e ca o samsara, o trecere prin acelasi fel de experienta iar si iar, o reintoarcere la acelasi loc pentru ca nu poti trece de nivelul asta. Eu am ajuns sa ma inteleg, in mare masura, si sa ma accept, si nu mai am nevoie de substitut de tata, NU MAI SUNT CONDAMNATA SA-MI CAUT TATAL PENTRU TOT RESTUL VIETII, s-a rupt blestemul, s-a rupt. Nici TU, nici macar tu mai poti fi “jumatatea” mea, jumatatea mea mi-am gasit-o in biata geamana care hoinarea pribeaga prin lume…

N-ai sa ma intelegi niciodata si nici nu-ti mai cer. Nu mai simt nevoia, ca atunci cand doream un suflet alaturi pe care sa-l umplu cu toata caldura mea. Cand simteam ca am atata de oferit. Acum cineva imi cere inapoi talentul pe care mi l-a dat. Mi-a soptit infiorandu-ma toata ca o sa ma stoarca de ultima picatura de viata. Si m-am inclinat in fata acestui “mister” asa cum nu m-am inclinat in fata nimanui.

Ma simt de parca as fi trait mai multe vieti…

eu

profetia lui nostradamus

În cer va fi observat un foc, ce va duce după el o coadă scânteietoare. Marea stea va arde pentru şapte zile; norul va cauza apariţia a doi sori. Marele buldog va urla toată noaptea, atunci când marele pontif va schimba ţările. Ea va apare înspre nord, nu departe de Tropicul Racului (…) Va avea lungimea a şapte terenuri (…) Va scufunda mari ţări, chiar şi ruinele (…) Comete fără cozi vor umple cerul, navigând în linişte (…) Va fi o mare panică (…) Albinele vor muri, iar conducătorii vor fi neajutoraţi. Nimeni nu va recunoaşte semnele pe nisip. În timpul stelei cu coadă, trei mari prinţi vor fi făcuţi duşmani (…) Mabus va muri în curând, iar oamenii şi animalele vor muri groaznic. Deodată, răzbunarea va apărea, o sută de mâini înfometate şi însetate, atunci când va trece această cometă (…) Pământul se va cutremura foarte puternic (…) Anul marei cifre 7 se va împlini. Va apărea în perioada jocurilor măcelului, nu departe de marea vârstă milenară, atunci când morţii vor ieşi din morminte.

fetita, balaurul si profeta

Iata ceva interesant ce mi s-a intamplat. O fetita are un vis despre un balaur de care se inspaimanta. Tatal ei ma roaga sa ii pictez ceva special pentru ea, indiferent ce. Eu, nestiind visul fetitei cu balaurul cel rau, intr-un mod absolut intuitiv, fac o pictura in care o fetita si un cal zburator sunt prieteni, sau in alte cuvinte “cum ar fi aratat visul fetitei in varianta fericita”. Cand am prezentat acest tablou si cand mi s-a povestit cosmarul fetitei, toata lumea a ramas masca, inclusiv eu.

Tabloul meu (varianta a visului fetitei) arata dupa cum urmeaza.

Alta realitate

Mi se parea ca totul se dilata, creierul imi iesea din cap si ideile navaleau una dupa alta dar a le urmari sirul sau a le exprima devenise cel mai greu lucru de pe pamant, intrucat cuvintele se dilatau si ele si timpul necesar pentru a le da o forma inteligibila dura infinit mai mult decat succedarea lor prin minte. Traiam in mod plenar sentimentul inutilitatii formei si al reintoarcerii la sursa. Brusc m-am hotarat ca trebuie sa scriu, “DATi-MI o fOAiE! Si uN PIX!” am strigat eu convinsa ca trebuie sa inregistrez toata aceasta experienta incredibila ca sa am o dovada a faptului dezintegrarii creierului. Iau foaia si scriu, litere dilatate, mari, eu incercand sa urmez sirul gandurilor, degete care nu ma ascultau, “stiu ce scriu, scriu acum, ce scrii, acum, acum 1,2,3” totul imi devenea clar si se sintetiza in enumerari pe care-mi era greu sa le exprim intrucat ce gandeam acum numai cu mari eforturi imi puteam aduce aminte in secundele urmatoare pentru ca alte ganduri, alte idei ma napadeau. “Am o marturie pentru maine ca sa demonstrez ca mi-am urmarit activitatea creierului, trebuie toate scrise” – scriam eu cu litere de-o schioapa “Pagina 2 – am urmat cu literele din ce in ce mai mari – totul e iluminare, totul e clar, toti te cred NEBUN DAR tu STII ca nu esti” si brusc am simtit cum totul devine normal si incep sa scriu cu litere normale “iata scriu cu litere de marime normala” – scriu eu constiincios in continuare, fapt ce n-a durat prea mult caci deodata o anxietate de moarte m-a cuprins pentru ca imi simteam intr-un mod organic partea de spate-sus a creierului ca o potcoava umflata si incinsa care-mi inclestase capul ca intr-o menghina fierbinte. “Aoleu mor mama mor CE MA FAC aoleu!” lasam eu riguros o panicata marturie scrisa.

Prietenii mi-au luat hartia si nu mi-au mai dat alta, moment in care le povestesc despre calatoria mea la tara, la bunici, printre dealuri, cu masina dinspre Ramnicu-Sarat spre satul numit Plesesti, intr-un peisaj de basm, cu dealuri verzi, paduri, campuri cu flori, pe un drum nepietruit, de tara, spre casa de la tara, de care ma leaga atatea amintiri.

“Trebuie sa ajung acolo!!” am strigat si cum eram pe canapea am inceput sa misc dezlanat mainile si picioarele convinsa ca alerg pe drumul care ma duce spre bunici, spre strabuni. Alerg, alerg, alerg, alerg. Mainile si picioarele se miscau continuu, unde te duci, acasa la bunici, alerg alerg trebuie sa ajung lasati-ma. Alerg alerg pe drum, nu ma opresc. “Stai! Opreste-te! Uite c-ai transpirat!” am simtit o mana care imi stergea fruntea de transpiratie, “Opreste-te, gata, alergi de doua ore”, inima imi batea accelerat, pieptul ma durea si gafaiam din greu, mainile imi erau reci de la agitatie, eu aveam impresia ca chiar alergasem… M-am oprit cu greu din cursa, nemultumita totusi ca nu ajunsesem la bunici. “Gata nu mai alerga, e de-ajuns”

Oprindu-ma din alergat realizez ca aud o muzica in surdina pe laptop, ma concentrez asupra ei si brusc inteleg faptul ca eu sunt PAIANJENUL DIRIJOR, cu multe picioare (cel putin patru), deci am de dirijat o orchestra care de fapt era un solo de disco sau rap, nu mai stiu bine. “Ce face?” ” Dirijeaza!” Dirijam cu toate cele patru membre succesiv cate o mana si un picior, apoi cealalta mana si picior. “Sunt paianjenul DI-RI-JOR!” Franturi din realitatea celuilalt eu, lucid, ce  privea acum paiata necoordonata care devenisem mi se concretizau in izbucniri de ras intrerupte doar de un alt gand alta idee alta viziune ce capata dimensiuni gigantice pe care ma simteam responsabila s-o aduc la viata.

Datorita balansului in care ma angrenase personajul paianjenului dirijor mi se paru deoadata ca sunt imponderabila, ca plutesc in spatiu printre stele, iar pozitia usor incovoiata de pe canapea precum si mainile desfacute m-au convins ca am prins in brate o mare planeta de culoare albastru-verde ca pe o minge imensa si plutesc cu ea in spatiu, noi doua, nedezlipite, ca doua surori, incerc sa explic ca planeta pe care o tin este mama natura si noi doua suntem una, si plutim, plutim, plutim iuhuuu uaau – mi se parea ca vad toate planetele si ca zbor prin galaxii, “Sunt IM-PON-DE-RA-BI-LAaaa”, ma leganam eu prin aer cu planeta mea sora in brate.

Picaturi de ploaie formau pe geam desene figuri ancestrale care-mi deveneau clare ca hologramele tridimensionale gravate in cristale, ingerul ce-si transforma capul in craniu ale carui gauri ale ochilor deveneau ochelarii unui barbat pletos (sa fie oare unul din BeeGee-si? – ma intrebam eu) in stilul anilor 70, care devenea lup sau bufnita ce se transforma iar intr-un cap de zimbru (moment in care am revelatia ca in sangele meu curge cu siguranta sange de dac) “Ah – strig eu intelegand dintr-o data totul – acestia imi sunt strabunii acestia sunt oamenii care au contribuit la ADN-ul meu, am genele lor in mine! Dar de ce oare toti sunt barbati? Barbati, plante si animale este ceea ce vad – descriu eu mai departe viziunea”.

“STIU!! Sunt ele, arhetipurile” – acest cuvant si aceasta noua descoperire mi se parura fantastice si indubitabil geniale.

(va urma)

Viata si moartea Marelui Rasputin

Sunt atat de in urma cu pictura, cu cat lucrez mai mult cu atat imi dau seama ca nu stiu mai nimic, ca sunt legi pe care trebuie sa le respecti, altfel te confrunti cu dezacorduri extreme de culoare, ah thanks God ca exista internetul cu blogurile lui de pictori talentati, daca vrei sa descoperi misterioasa oglinda din Alba ca Zapada care sa-ti marturiseasca adevarul despre tine si lume indrazneste si paseste in lumea de la un etaj superior, du-te acolo, asculta si admira si taci…

Noua mea perversiune emotionala, noua mea gaselnita de a-mi fenta instinctele si a le abate de la sublimul punct culminant este sa traiesc prin propriile mele proiectii ca si cum as fi foarte aproape de acest punct, stiind totusi ca nu sunt decat simple proiectii… Adica sa n-o luam razna de tot… pentru ca odata ce proiectia isi atinge scopul construind febrila si nerabdatoare realitatea ta virtuala pe care o doresti cu durere si ardoare, ea trebuie sa dispara, sa se evapore in propriile nari chiar cand o tragi in piept, lasand in urma doar mireasma perfecta a unei lumi inexistente, ideale…

De ce sa ne indureram si sa suferim pentru ca lumea pe care o dorim nu exista? De ce sa simtim amaraciunea adevarului nemilos de cinic cand putem sa-l finisam dupa propriile noastre ganduri?

Deunazi m-am gandit ca s-ar putea totusi nebunii sa fie fericiti, virand din lumea reala in propriile lor constructe psihice.  Cata vreme aceste constructe au o fata agreabila si un suflet bun, nebunii vor fi fericiti in lumea lor.

Tot zilele astea am lasat in urma ultima mare proiectie a trecutului meu: pe el. Paradoxal, nu aveam nevoie de zaua care lipsea din lantul trecutului, ci aveam nevoie sa-l rup, sa-i smulg fiecare za in parte, bucata cu bucata, si sa le arunc spre cer, in cele patru zari, in cele patru cercuri concentrice din cele patru anotimpuri, cate o za pentru fiecare anotimp, pentru fiecare cerc, pentru fiecare luna pierduta, pentru fiecare zi, pentru fiecare an.

– Hei ce mai faci invisble man?

– Bene. Tu?

– Cu munca. Acolo la tine ceasul ticaie la fel ca intotdeauna?

– Habar n-am.

– Lol. Ce mai face D? E bine?

– Da, mersi. Degetul tau?

– E ok, mersi de intrebare. Se vede acum unde a fost rupt. Chiar la ultima falanga, ii iese osul ala rupt in afara dar e ok. Bine ca s-a prins.

Si dupa o vreme:

– Sper ca nu-mi porti ranchiuna…

– Io?? De ce sa-ti port ranchiuna?

– Asa. La cum am plecat.

– Pai de ce?

– Nu stiu. Asa sunt eu. Franta pe dinauntru, asa voi fi mereu.

– Cum asa?

– Simplu. Traind cu lumea mea in jurul meu. Nu ziceai tu asa?! Ca sunt inconjurata de propriile mele idei? De propria mea lume? Ai facut si tu parte din ea. Acum nu mai faci.

– Pai am zis, da.

– Inca o problema bifata. No problem…

– Pai de ce nu mai fac?

N-aveam chef sa-i explic. Cum poti vorbi despre o lume intreaga in trei cuvinte??

– Nu stiu. Intreab-o pe S… A fost cea mai buna prietena a mea. Ca nici ea nu mai face. Sau Mirela. Cea mai buna prietena a mea din scoala generala. Aproape ca m-a inselat cu primul meu iubit… dar n-a facut-o… nota 10 pentru ea totusi…

– Ce s-o intreb?

– Pai de ce nu mai face parte din lumea mea. Ai zburat si tu acum… pasarico…

Tacere. Apoi dupa un timp:

– Intreaba lumea aici de tine.

– Si eu intreb aici de lume…

Rade. I-a placut remarca. Cele trei intrebari de baza: cine suntem, de unde venim si incotro ne ducem.

M-am gandit sa-i hranesc putin iluzia propriilor fatasme… in fond, de ce nu? Nu si eu doresc sa-mi hraneasca cineva fatasmele??? Cine n-ar vrea ca propriile fantasme sa devina realitate?!

– Hei O, eu stiu ca nimenea n-o sa ma iubeasca, fiindca-s varza. Poate ca asta e si motivul pentru care  imi contruiesc si eu niste caractere, in jurul meu, ca si cand m-ar iubi. Dar tot ce construiesc eu se spulbera, ca nu-i real…

Noua mea revelatie…

– Singura constanta e copilul meu. Daca ar disparea si el, as disparea si eu. Asa te-am construit si pe tine, fara sa te cunosc.

– Adica eu nu exist? – probabil gandurile lui se indreptau spre o explicatie a catastroficei si inevitabilei deteriorari a propriei mele minti… iti aduci aminte ce spuneam despre proiectii?

– Nu cum te-am construit eu in mintea mea. Bineinteles ca existi. Dar in lumea ta, nu cum mi te-am imaginat eu – am repetat eu.

– Aha inteleg carevasazica tu m-ai facut bun iar eu eram rau, nu?!

– Nici pe departe…caci  asta ar insemna sa fiu si eu buna, pentru ca ii vezi pe ceilalti dupa cum esti tu. Si eu nici pe departe nu sunt… ma stiu, ma cunosc.

Sau poate ca sunt, pentru lumea mea…

– Doar ca erai… altfel…

N-am vrut sa-i spun mai mult. Era prea mult de explicat si oricum ii scrisesem intr-un mesaj ceva mai detaliat.

– Vorbim maine? – zise el brusc.

– Nu stiu. Daca sunt disponibila, bineinteles.

N-am mai mai fost disponibila.

In schimb, am un mesaj pentru tine, O:

Sa traiesti, sa fii sanatos.

Data viitoare despre noua placere a narcisicei si exoticei printese din Noua Lume.

Leave your lights on…