Category Archives: expresionism

cine sunt… azi

Standard

Imi devine din ce in ce mai evident faptul ca pictura pentru mine e ca un amant gelos si complet. Ea tine loc de amant, de prieten, de tata, de frate, de mama si imi cere sa fiu langa ea tot timpul. Am scris mai demult ca eu cu ea avem o relatie speciala, ca uneori sunt dezamagita de ea si frustrata (ca si ea de mine probabil) ca uneori o parasesc pentru o perioada ca sa ma reintorc intotdeauna ca atunci cand te intorci la o veche dragoste de la care nu ti-ai luat ramas bun, careia nu i-ai adresat ultima soapta, cea mai importanta, ultima intrebare, ultima clipire de suflet, unde n-ai reusit sa spui totul, desi stiai in adancul tau ca ai multe de spus. Ca atunci cand esti mic si ai multa dragoste in tine dar nu poti s-o spui si nu poti s-o stii decat plangand, certand sau respingand. O dragoste mai mare decat tine.

Nu stiu de ce e asa, vorba lui maica-mea cand a aflat ca si cea de-a doua mea relatie serioasa cu un barbat nu a mers si cand m-a intrebat in naivitatea si speranta ei zadarnica: “Dar de ce mama? De ce asa?” Nu detin raspunsuri, astept si eu sa le aflu.

Una din intrebarile care ma  bantuie cand si cand este si de ce nu mai vreau nici o relatie “reala”, ci numai pictura. De ce imi inchid telefonul in fiecare weekend si nu fac altceva decat sa pictez. Devin din ce in ce mai selectiva nu doar cu barbatii, ci si cu prietenii sau cunostintele sau orice sau oricine intra in contact cu mine. Miros prostia dupa chip si primele gesturi fapt ce are ca urmare rabufnirea unei revolte ce atinge ultima nota a unui NU isteric. Pana si hrana, si bautura, am ajuns sa le selectez cu mare atentie.  Mi se pare ca incep sa recunosc din ce in ce mai multe tipare in oamenii de langa mine, mi se pare ca realitatea mi se infatiseaza in toata splendoarea ei banala si previzibila sublima ori grotesca, si ca ca atare si in concluzie nimic nu iti poate ridica spiritul mai mult decat arta, si nimic nu mai merita atata atentie ca in trecut. Sentimentele mi s-au racit ca iarna. Am o stanca in loc de inima si totusi pasesc usoara ca un fulg pe drumul singuratatii. Sunt o craiasa a zapezii ce colectioneaza taine. Arta este una din taine, nu sti nici de unde vine nici unde se duce sau ce-o sa iasa, te surprinde intotdeauna, ce rari sunt oamenii care-si ridica viata la nivel de “arta”. A-ti crea viata e totuna cu a te intreba, a te deschide, a spera, a te uimi. Se creaza rar, se traieste banal in “tipare” si stereotipii… (B)anal…

DSCF5535 copy

asteptare

Ultimul meu “iubit”, acel “O” de la inceputuri, de la a carui obsesie a mea pentru el a pornit totul, pentru care intr-un fel m-am aflat aici (e bine spus “m-am aflat” atata vreme cat nici eu nu stiam prea bine la vremea aia ce anume caut in Belgia… deci iata ca dupa 4 ani si mai bine am ajuns sa… “ma aflu”, sa ma gasesc, eu pe MINE, cele doua scindari ale mele pe care le-am unit doar cu sacrificarea uneia dintre ele, cu asimilarea ei completa de catre personajul cel mai puternic… si spun asta pentru ca ma simt ca doi gemeni ce s-au cautat unul pe altul o viata intreaga si atunci cand s-au regasit, unul din ei l-a inghitit pe celalalt… ca intr-o tragedie incestuoasa sau ca in drama lui Oedip…) – asadar ultimul meu iubit, cel care a fost multa vreme o enigma pentru mine si pentru care acum AM AJUNS EU INSAMI O ENIGMA… probabil pentru ca noi oamenii reusim cu greu sa acceptam frumusetea nevazuta asadar ii respingem incontestabilul si-l invelim infrigurati in prosoapele proprii… mi-a spus…

” – Am citit despre femeile scorpion ca la maturitate devin RECI, fara sentimente”.

Ce stii tu chip de lut ce frumusete zace in mine, pe care cu toata inteligenta ta n-ai reusit s-o descoperi si s-o explorezi, desi ti-am oferit-o pe tava intr-un timp… ce pasiune si ce foc care ma mistuie si pe mine pe dinauntru? Realitatea este ca M-AI PIERDUT, stiu ca ti-e greu sa accepti si cauti greseli si justificari ca sa nu ti se naruie imaginea grandioasa despre tine insuti, dar realitatea… dupa cum am spus… a ajuns sa-mi arate din ce in ce mai multe aspecte, sa aiba incredere in mine si sa ma vada ca pe o prietena careia i se confeseaza.

Probabil ca faptul ca nu am prieteni in viata de zi cu zi, ci numai “cunostinte”, “colegi”, are ca urmare o transformare a fenomenelor, faptelor, ideilor, sau chiar a lucrurilor banale in “persoane”, e distractiv, ciudat, nastrusnic si oarecum te ajuta sa te detasezi de situatii mai mult sau mai putin dureroase, mai mult sau mai putin plictisitoare, mai mult sai mai putin complicate, sa personifici idei, fapte, fenomene… In fond… de ce nu?

De ce n-ar merita arta, pictura, sa fie trecuta la rangul de “persoana”, de “entitate cu trasaturi ce o disting ca individualitate”…  din moment ce se poate vorbi de o relatie chiar de dependenta sau de influenta, nu reciproca e adevarat, ci chiar mult mai profund decat atat, de un fel de idolatrie…

Si ti-am spus ca sunt surprinsa ca ma vezi asa, insensibila, rece, pentru ca REALITATEA este ca am multe de oferit… in special dragoste… DA! As fi dorit sa nu fi fost nevoie sa rostesc niciodata aceste cuvinte. Dar a trecut vremea cand vorbele tale ma faceau sa plang. Nu mai sunt demult un pui ranit. A avea nevoie de tine sa ma imbratisezi noaptea mi se pare patetic. Femeia care are nevoie de imbratisarea unui barbat mi se pare o femeie slaba. Adica, in fond, daca nu e, si nici n-are de unde sa fie, ce alta imagine sa-mi creez?!

DSCF5405

let it go

Te-am intrebat, draga O, tii minte, ce se intampla oare cu mine, pentru ca luasem o pauza de la pictat, ca sa vad daca nu cumva pictura e pentru mine o stare de evaziune, de a ma izola de lume, pentru ca ma gandeam ca izolarea e boala, pentru ca am pictat cu preponderenta in perioadele mele negre, fara sa excelez, stiu, cand mi-am pierdut copilul de exemplu. Si mi-ai reamintit ca eu am pictat dintotdeauna, cu mult inainte de a-l avea pe “el” si apoi de a-l pierde, inca de la primul profil al bunicului si inca de cand desenam capra, prietena mea din copilarie, cand o insoteam sa ia pranzul (sau o duceam la pascut)… si atunci ti-am raspuns ca era tot o nevoie de a ma izola, de cand am fost copil, de a fugi de lumea in care traiam, de a-mi crea lumea mea proprie… Sunt o evazionista prin excelenta (iata, mai am o relatie in viata mea, de prietenie, pe care as putea-o numi “D-na Evaziune”), am fugit de cand ma stiu, am fugit de mine insami, si iata ca m-am intalnit cu mine insami.

Si n-am nevoie de barbati… nici de tine O… am crezut ca am dar nu am, mi-am trait “teatrul copilariei”, asa cum iti place tie sa-l numesti, mi l-am trait in toate relatiile pe care le-am avut, si probabil ca fiecaruia ii e dat sa-l traiasca PANA CAND SE INTELEGE PE SINE INSUSI… e ca o samsara, o trecere prin acelasi fel de experienta iar si iar, o reintoarcere la acelasi loc pentru ca nu poti trece de nivelul asta. Eu am ajuns sa ma inteleg, in mare masura, si sa ma accept, si nu mai am nevoie de substitut de tata, NU MAI SUNT CONDAMNATA SA-MI CAUT TATAL PENTRU TOT RESTUL VIETII, s-a rupt blestemul, s-a rupt. Nici TU, nici macar tu mai poti fi “jumatatea” mea, jumatatea mea mi-am gasit-o in biata geamana care hoinarea pribeaga prin lume…

N-ai sa ma intelegi niciodata si nici nu-ti mai cer. Nu mai simt nevoia, ca atunci cand doream un suflet alaturi pe care sa-l umplu cu toata caldura mea. Cand simteam ca am atata de oferit. Acum cineva imi cere inapoi talentul pe care mi l-a dat. Mi-a soptit infiorandu-ma toata ca o sa ma stoarca de ultima picatura de viata. Si m-am inclinat in fata acestui “mister” asa cum nu m-am inclinat in fata nimanui.

Ma simt de parca as fi trait mai multe vieti…

eu

eu

Advertisements

fetita, balaurul si profeta

Standard

Iata ceva interesant ce mi s-a intamplat. O fetita are un vis despre un balaur de care se inspaimanta. Tatal ei ma roaga sa ii pictez ceva special pentru ea, indiferent ce. Eu, nestiind visul fetitei cu balaurul cel rau, intr-un mod absolut intuitiv, fac o pictura in care o fetita si un cal zburator sunt prieteni, sau in alte cuvinte “cum ar fi aratat visul fetitei in varianta fericita”. Cand am prezentat acest tablou si cand mi s-a povestit cosmarul fetitei, toata lumea a ramas masca, inclusiv eu.

Tabloul meu (varianta a visului fetitei) arata dupa cum urmeaza.

DSCF5240

ursuletul si el

Standard

da, foarte interesant de cateva saptamani bune poate chiar luni ma gasesc intr-o complet de inutila existenta fara forta necesara sa reiau pictura sa creez, imi trag corpul dupa mine ca ceva de care ar trebui sa ma descotorosesc pt ca nu-mi mai foloseste nimic, da, si chiar asa cum se numeste ultima mea incercare de pictura “blocaj” exact asa ma simt acum, de parca stau fata-n fata cu un zid si desi stiu ca dincolo e o lume noua nu am energia sa il trec. de curand am inteles ca pana acum cateva luni – poate chiar un an – ma alimentam cu energie din relatiile dificile si imposibile cu barbati imposibili si dificili, intrucat cei draguti si amabili ma plictisesc. adrenalina pe care mi-o oferea acest gen de relatii complicate mi se parea ca e viata insasi de unde eu reuseam sa imi continuu periplul meu asa-zis interesant si plin de culoare pe  lume.

poate de cand am luat hotararea sa fiu singura, si asta se intampla de vreun an, iata ca ma confrunt cu lucrul de care ma temeam cel mai tare, si anume depresia, pt ca n-am pe nimeni de care sa am grija, n-am pe nimeni pe care sa alin. asadar mi-am luat un ursulet. am simtit ca pe o compulsie ca TREBUIE sa-mi cumpar un ursulet.

m-am gandit ei cacat, am innebunit la varsta asta, dar in ciuda acestui gand rational m-am decis sa-mi urmez ciudatenia faptului de a imbratisa un ursulet la culcare sa vad ce iese, ca pana la urma cine stie, poate apare lumina de undeva. bineinteles ca nu stie nimeni de asta, am spus cuiva ca am cumparat un ursulet si cand s-a uitat ciudat la mine cu coltul ochiului am adaugat ca vreau sa-l fac cadou unui copil, radeam in sinea mea, copilul eram eu. dar atat.

satula de incercarile mele zadarnice de a ma mentine la un nivel de echilibru satisfacator de om matur, m-am hotarat sa-mi urmez fantasma ursuletului. asadar el este pseudo-prietenul care ma asteapta zilnic in camera mea micuta dupa ce ma intorc epuizata de la munca, si cu zambetul lui plin de bunatate ma face sa ma simt ca un debil cand ii zambesc si eu si-l imbratisez. dar asta este, imi asum nebunia. si nu mai spun la nimeni. o farama de constiinta a mai ramas in mintea mea pe care o simt dezintegrandu-se putin cate putin care sa ma faca sa ma gandesc ce dracului e asta… asa ca astept raspuns de o buna bucata de vreme.

si iata ca aceasta a fost prima zi in care intrevad o lumina. ursuletul este barbatul dificil, complex, suferind, nefericit, problematic, care are nevoie de mine, pe care eu il alin, pe care reusesc sa-l controlez, caruia ii ofer afectiunea mea, si el ma rasplateste zilnic si-mi este recunoscator. este ursuletul pe care-l strangeam in brate cand eram mica, cand nu ma strangea nimeni in brate. este ursuletul cu care ma identificam asadar, si-l tratam cum as fi vrut ca ai mei sa ma trateze pe mine. este ursuletul pe care-l controlam, cand infricosata vedeam ca familia scapa totul de sub control. este panaceul dar totdata si otrava, iluzia ca eu pot sa-mi ajut parintii sa fie mai buni, blestemul si obsesia ce ma urmareste ca voi putea vreodata sa indrept asta, ca voi reusi sa fac dintr-o relatie extrem de dificila una extrem de fericita.

interesant ca obsesia si dependenta mea de “ursuleti” ma paralizeaza pur si simplu, nu mai pot sa creez si mi-e greu sa traiesc. realmente, dificil, traiesc suprarealist, intr-o realitate paralela, intru in belele la propriu, era sa intru intr-o belea mare de tot cu barbatul patroanei (iata, inca o relatie complicata!), deci sa-mi pierd serviciul, am dansat inconstienta pe marginea prapastiei,  imi cheltui toti banii, nici nu stiu pe ce, nu tin cont de nimic, nu mai pot dormi, sunt epuizata de la munca, vin inapoi, o iau de la cap, sunt o catastrofa.

dar azi e prima zi cand incepe sa mi se dezlege misterul ursuletului.

eu cand ma imbat traiesc in mod real intr-un suprarealism expresionist

Standard

Primesc mesaj “hai sa iesim in seara asta”. Pun cizmele cu toc, blugii evazati pulovar negru geaca scurta picioare lungi. Ma intalnesc cu prietenii, un cuplu. In barul Delirium iau o bere Delirium. Gasim masa libera vorbim tare. Brusc Click in capul meu cu switch pe nivelul 2 de constii(E)nta. Dupa o bere consumata. Mesaj: “unde sunteti ca noi suntem aici”. Alti trei prieteni, cuplu si o sora. Parasim veseli masa sa ne regasim cu totii. Moment suspectat de pierdere de fular negru (ziua urmatoare contabilizare pierderi in decursul frecventarii Delirium: patru la socoteala. Pereche manusi lasate pe scaun, pulover rosu dezbracat pe motiv caldura, fular mov dat la schimb pe un alt fular mov unui columbian frumos brunet cu care dansat si apoi pierdut – fularul si columbianul – si bineinteles fular negru. Cam multe. O fi un semn).

Intalnire cu prieteni. Join la masa lor. Discutat “cum adica imbatare dupa o bere”. De fapt uitasem ca mai luasem una. Deci click pe nivelul 3. Auzit muzica Queen, contrazis prieteni: nu, nu e nicidecum Freddie.  Ci e un cor de copii. Nerecunoscut melodia si vocea. Insistat. Brusc dorinta puternica si compulsiva de dans. Sculat de la masa si dansat in spatiul minim dintre banci. Venit doi baieti la mine. Timidul Platon si cinicul Diogene. Diogene ma roaga sa dansez cu prietenul lui timid, datorita timiditatii lui. Cum ma cheama?? Tania. De unde sunt?? Din Rusia, bineinteles (a doua zi ce intotdeauna este o zi explicativa a serii premergatoare prietena ma intreaba de ce mereu Tania? si de ce mereu Rusia? Daca nu e adevarat.)

OK, Tania din RUSIA. Si acestia sunt prietenii mei: din Rusia. Indic pe prietena mea: Natasha, Rusia, nice to meet you. Indic pe prietenul ei: my big boss, Rusia, her husband. Uitat ce am indicat despre ceilalti trei prieteni. Timidul rade beat. Probabil. Tania ia pe timid la dans. Dorinta neasteptata de a domina pe timid. Pus timid pe scaun. Nevoie brusca a Prietenului Diogene cel pletos de a lovi pe Tania cu palma peste cur. Pardon. Amintit brusc ca tocmai mana mea dreapta nu o pot folosi pt aceste ocazii avand-o luxata cu 3 saptamani in urma cand am cazut pe strada si spart sticla de terebentina din punga. Si deci incomplet recuperata. Mana. Sticla complet irecuperata. Folosit mana stanga pentru impins Diogene in gat in mod direct peste masa din spatele lui.  Cazut Diogene pe spate peste masa. Mutre vesele si curioase de jur imprejur. Incurajator. Mi se parea ca aud aplauze. Explicat lui Diogene ca nu-mi pot folosi mana dreapta. Boss-ul si sotia Natasha usor pasivi. Diogene se ridica. Strans Diogene de obraji cu aceeasi mana stanga menghina. Nervoasa ca dreapta mea era inutilizabila. Prieteni care ma aseaza pe scaun. Explicat la toata lumea ca mana mea dreapta nu se simte bine. Nervoasa pe Diogene cel obraznic. Declaratie foarte sincera din toata inima ca dau buzna peste gatul lui cu mana stanga inca o data. Nervoasa pe mana mea dreapta. Fatzait pe scaun nelinistita.

OK, prieteni calmat Tania. Diogene venit cerut scuze foarte binedispus cu zambet. Asigurat iar ca Diogene stie de mana dreapta. Inca o data explicat entorsa. Acceptat scuze dar nu foarte multumita. Amintit fulgerator ca am si picioare pentru Diogene. Vrut ridicat pe ele si ridicat ele insele in aer la nivelul obrazului lui Diogene. Prieteni refuzat actiune Tania si asezat picioarele la loc si pe Tania pe scaun.

Un barbat brunet si frumos (tot ce era brunet parea desavarsit, iar Diogene era blond) vazut pe Tania. Barbat indragostit de Tania. Confirmat ca e si spaniol si arab. Tot ce e spaniol si arab e brunet. Frumos. Tania prezinta pe barbat brunet la masa prietenilor. Rusia, toti. Natasha si boss-ul, si ceilalti 3. Am uitat. Privire ingrijorata din partea prietenilor. Barbat brunet foarte prietenos. Ia pe prietenul boss dupa gat ca doi prieteni. Prietenii usor banuitori. Tania iesit afara cu barbat brunet. Promis la prieteni ca aduce Tania inapoi. Prieteni panicati.

Iesit afara. Grup mare de agenti de paza. Tania prezentata de barbat brunet la toti agentii. Barbat brunet cunoaste toti agentii. Vrea sa-i arate restaurantul lui care e chiar acolo. Aratat carti de vizita cu restaurantul. Dovedit ca e al lui. Dorinta de a revedea pe Tania. Cerut numar de telefon. Dus pe Tania inapoi la prieteni ingrijorati. Tania dat numarul ei. Pacalit pe barbat brunet. Barbat brunet plecat acasa cu speranta.

Bun. Hotarat plecare acasa. Eu ma opun. Contrazis prieteni ca nu e tarziu la 4 dimineata. Imbratisat prieteni. Pe strada o ambulanta ridica o persoana tanara de sex feminin. Dorinta puternica de a ajuta-o in mod concret. Pornit catre persoana tanara. Prieteni oprit Tania sa faca fapte bune. Ajuns la taxi. Imbratisat prieteni inca o data. Ramas cu prietenii Natasha si prietenul. Ajutat urcat in taxi de prieteni. Pe bancheta din spate cu prietena. Amintit de Salsa Club. Insistat ca nu am fost in Salsa Club. Intrebat sofer unde e Salsa Club. Staruit ca trebuie ajuns in Salsa Club. Incercare de convins persoane prezente. Sofer tanar brunet. Vazut prin oglinda retrovizoare zambet sofer tanar brunet. Evaluat sofer tanar brunet. Frumos. Adus aminte Salsa Club. Respingere idee de catre persoane prezente. Brusc dorinta Tania de a conduce taxiul spre Salsa Club. Aplecat in fata catre volan sofer tanar brunet. Sofer tanar brunet usor  speriat. Prieteni reasezat Tania pe fund. Reamintit Taniei ca ea nu are carnet de conducere.  Si ca ar fi prima masina pe care ar conduce-o. Tania recunoaste acest lucru ca fiind adevarat. Tania canta frumos. “Hello, how are you (bisx2), how are you today”. Rugat prieteni sa plece ei sa ramana ea cu sofer tanar brunet spre Salsa club. Prieteni categoric refuza. Vrut dus Tania acasa la ei. Tania insistat acasa la ea. Ajuns acasa la ei. Prietena insistat traversat strada. Facut cu mana la sofer tanar brunet.  Frumos brunet. Sofer facut cu mana lui Tania. Baibai.

ps. uitat cate beri delirium consumate. impresia neclara este ca nu mai mult de trei.

Alta realitate

Standard

Mi se parea ca totul se dilata, creierul imi iesea din cap si ideile navaleau una dupa alta dar a le urmari sirul sau a le exprima devenise cel mai greu lucru de pe pamant, intrucat cuvintele se dilatau si ele si timpul necesar pentru a le da o forma inteligibila dura infinit mai mult decat succedarea lor prin minte. Traiam in mod plenar sentimentul inutilitatii formei si al reintoarcerii la sursa. Brusc m-am hotarat ca trebuie sa scriu, “DATi-MI o fOAiE! Si uN PIX!” am strigat eu convinsa ca trebuie sa inregistrez toata aceasta experienta incredibila ca sa am o dovada a faptului dezintegrarii creierului. Iau foaia si scriu, litere dilatate, mari, eu incercand sa urmez sirul gandurilor, degete care nu ma ascultau, “stiu ce scriu, scriu acum, ce scrii, acum, acum 1,2,3” totul imi devenea clar si se sintetiza in enumerari pe care-mi era greu sa le exprim intrucat ce gandeam acum numai cu mari eforturi imi puteam aduce aminte in secundele urmatoare pentru ca alte ganduri, alte idei ma napadeau. “Am o marturie pentru maine ca sa demonstrez ca mi-am urmarit activitatea creierului, trebuie toate scrise” – scriam eu cu litere de-o schioapa “Pagina 2 – am urmat cu literele din ce in ce mai mari – totul e iluminare, totul e clar, toti te cred NEBUN DAR tu STII ca nu esti” si brusc am simtit cum totul devine normal si incep sa scriu cu litere normale “iata scriu cu litere de marime normala” – scriu eu constiincios in continuare, fapt ce n-a durat prea mult caci deodata o anxietate de moarte m-a cuprins pentru ca imi simteam intr-un mod organic partea de spate-sus a creierului ca o potcoava umflata si incinsa care-mi inclestase capul ca intr-o menghina fierbinte. “Aoleu mor mama mor CE MA FAC aoleu!” lasam eu riguros o panicata marturie scrisa.

Prietenii mi-au luat hartia si nu mi-au mai dat alta, moment in care le povestesc despre calatoria mea la tara, la bunici, printre dealuri, cu masina dinspre Ramnicu-Sarat spre satul numit Plesesti, intr-un peisaj de basm, cu dealuri verzi, paduri, campuri cu flori, pe un drum nepietruit, de tara, spre casa de la tara, de care ma leaga atatea amintiri.

“Trebuie sa ajung acolo!!” am strigat si cum eram pe canapea am inceput sa misc dezlanat mainile si picioarele convinsa ca alerg pe drumul care ma duce spre bunici, spre strabuni. Alerg, alerg, alerg, alerg. Mainile si picioarele se miscau continuu, unde te duci, acasa la bunici, alerg alerg trebuie sa ajung lasati-ma. Alerg alerg pe drum, nu ma opresc. “Stai! Opreste-te! Uite c-ai transpirat!” am simtit o mana care imi stergea fruntea de transpiratie, “Opreste-te, gata, alergi de doua ore”, inima imi batea accelerat, pieptul ma durea si gafaiam din greu, mainile imi erau reci de la agitatie, eu aveam impresia ca chiar alergasem… M-am oprit cu greu din cursa, nemultumita totusi ca nu ajunsesem la bunici. “Gata nu mai alerga, e de-ajuns”

Oprindu-ma din alergat realizez ca aud o muzica in surdina pe laptop, ma concentrez asupra ei si brusc inteleg faptul ca eu sunt PAIANJENUL DIRIJOR, cu multe picioare (cel putin patru), deci am de dirijat o orchestra care de fapt era un solo de disco sau rap, nu mai stiu bine. “Ce face?” ” Dirijeaza!” Dirijam cu toate cele patru membre succesiv cate o mana si un picior, apoi cealalta mana si picior. “Sunt paianjenul DI-RI-JOR!” Franturi din realitatea celuilalt eu, lucid, ce  privea acum paiata necoordonata care devenisem mi se concretizau in izbucniri de ras intrerupte doar de un alt gand alta idee alta viziune ce capata dimensiuni gigantice pe care ma simteam responsabila s-o aduc la viata.

Datorita balansului in care ma angrenase personajul paianjenului dirijor mi se paru deoadata ca sunt imponderabila, ca plutesc in spatiu printre stele, iar pozitia usor incovoiata de pe canapea precum si mainile desfacute m-au convins ca am prins in brate o mare planeta de culoare albastru-verde ca pe o minge imensa si plutesc cu ea in spatiu, noi doua, nedezlipite, ca doua surori, incerc sa explic ca planeta pe care o tin este mama natura si noi doua suntem una, si plutim, plutim, plutim iuhuuu uaau – mi se parea ca vad toate planetele si ca zbor prin galaxii, “Sunt IM-PON-DE-RA-BI-LAaaa”, ma leganam eu prin aer cu planeta mea sora in brate.

Picaturi de ploaie formau pe geam desene figuri ancestrale care-mi deveneau clare ca hologramele tridimensionale gravate in cristale, ingerul ce-si transforma capul in craniu ale carui gauri ale ochilor deveneau ochelarii unui barbat pletos (sa fie oare unul din BeeGee-si? – ma intrebam eu) in stilul anilor 70, care devenea lup sau bufnita ce se transforma iar intr-un cap de zimbru (moment in care am revelatia ca in sangele meu curge cu siguranta sange de dac) “Ah – strig eu intelegand dintr-o data totul – acestia imi sunt strabunii acestia sunt oamenii care au contribuit la ADN-ul meu, am genele lor in mine! Dar de ce oare toti sunt barbati? Barbati, plante si animale este ceea ce vad – descriu eu mai departe viziunea”.

“STIU!! Sunt ele, arhetipurile” – acest cuvant si aceasta noua descoperire mi se parura fantastice si indubitabil geniale.

(va urma)