Category Archives: calatorind

feeling lost

Standard

Ma simt atat de bine in papucii tai albi… dar casa e goala fara tine…  imi lipsesti…

Si tu imi lipsesti… Boris… dar sa fim realisti… o iluzie ramane o iluzie… jocul ramane joc… tie iti place sa te joci… o sa plec… pentru o vreme

nu cred in tine

nu m-ai ajutat sa cred… as fi vrut atat de mult…

 

Advertisements

Jale mare… curatatorie chimica

Standard

Ieri am dedicat ziua bautului. Am vrut sa fie o zi speciala in care sa beau ca sa pot plange. Asadar m-am trezit, mi-am facut planul, dupa cateva deliberari m-am hotarat ca trebuie sa beau la micul dejun, la pranz si seara oi mai vedea. Hotarata si emotionata, am coborat cele 4 etaje care ma desparteau de sticla de vin din frigider, era vreo 10 dimineata. Hei! Sunt in concediu, da??

Am renuntat la sport, la antrenamente, la alergari, la pictura, la citit, la plimbat, la shopping, la filosofari si la filosofie. Astea toate sa mai astepte!! Acum vreau sa plang.

Am baut mult. Am trimis cateva mesaje pe care precauta le-am salvat in prealabil, ca nu cumva sa uit ce am facut, cui am trimis si ce am scris. Sa reglez niste conturi. Bine am facut ca le-am salvat. A doua zi le citeam surprinsa sa constat ca aveau logica. Nu mi-a parut rau ca le-am scris. Nu imi amintesc insa daca am mai scris ceva dupa ce le-am trimis. Cine poate sti? Destinatarii nu mai pot fi intrebati… din principiu.

Mostra de mesaj trimis ieri fara de regrete azi, si tot azi descoperind amuzata in propriul mesaj o replica celebra din Goodfellas – eu adica, gangsterita periculoasa: Sorry R, i dont wanna meet you anymore… i dunno, maybe it s me maybe am fucked up maybe… but i dont wanna see anybody anymore… i dont trust anybody…. sorry…

Dupa o cantitate impresionanta de alcool, am reusit sa plang. In hohote, asa cum am vrut. Cu sughituri. Pana mi s-au umflat ochii ca la broaste. Pana a disparut orice urma de umezeala din ei. Am plans si am dat afara printr-o explozie tot ce s-a adunat atatia ani. Am avut un pomelnic lung.

Printre altii am plans-o si pe Buna… bunica mea. NU am reusit sa plang la moartea ei. NU am fost la inmormantare, deoarece in ziua cand a murit, eu am plecat in Cipru. NU am lasat-o singura, am stat numai cu ea ultimele ei 2 saptamani din viata. NU am avut alta preocupare in zilele alea, decat EA. Stiam ca se duce. In ziua in care mi-am luat ramas bun, sarutandu-i mana uscata si calda si privind-o in ochii albastri si buni in care abia mai palpaia viata, a murit. Apoi am plecat. NU a fost fiinta pe care s-o iubesc mai mult… doar fiul meu.

Am plans-o si pe ea. Si pe el.

I-am plans pe toti cei pe care i-am iubit si, intr-un fel sau altul, au plecat departe. Am plans pentru ce am gasit pe acest pamant, si pentru ce n-am gasit. Am plans pentru ce am pierdut, si pentru ce am castigat, ca sa pierd iara. Am plans poate doar cum un un copil plange… Am plans intelepciunea, pe care n-am gasit-o. Am plans nebunia, ale carei rasete isterice si vorbe precipitate le auzeam intr-o vreme atat de limpede. Am plans deznadejdea. Am plans sansa si nesansa… pe amandoua le-am pierdut. Am plans iubirea… si ura… pe amandoua le-am pierdut. Am plans sufletul meu gol si sufletul meu plin… am plans de frica sa nu il pierd. Am plans de frica, de spaima, de disperare. Am plans toate fricile stranse in mine eliberandu-le prin lacrimi. Am plans de speranta. Am plans atat de mult incat s-a facut seara.

Apoi mi-a venit rau. M-am tarat cu ultimele puteri sa-mi bag capul in closet. Dar capul meu era atat de greu ca nu mai putea sa se ridice de pe pardoseala baii. Se incapatana sa ramana lipit cu un obraz de gresia rece. Raceala gresiei se imprastia apoi de pe obrazul inghetat in tot corpul… eram livida si tremuram. Mainile se balanganeau in aer cautand ceva cu care sa ma acopar. Am gasit un prosop. Nu stiu cat am stat acolo pe jos. Intr-un final m-am trezit cu capu-n closet. Curios, dar eu nu pot sa vomit. Printr-un proces complex adaptativ, corpul meu accepta orice mizerie si e hotarat s-o digere pe toata. Ca s-o dea afara mai apoi, cu greu despartindu-se de ea, pe usa din dos. Rare ocaziile cand am vomitat. De data asta insa, dupa multe eforturi si degete inclestate si carcei in esofag, am reusit sa-mi iau ramas bun de la 20 de grame de alcool. Sau alte secretii. Scarbos. Nu-mi plac lucrurile scarboase. Probabil acesta e motivul pentru care, inconstient, refuz sa dau afara ceva urat mirositor. In general sunt constipata.

Am ajuns pe o canapea, invelita cu prosopul. Am adormit si m-am trezit dupa un timp. Televizorul era aprins si eu ma uitam la campionatele mondiale de atletism. Pentru ca nu ma puteam misca, m-am uitat la toate probele. Apoi a revenit ritualul stiut: pastila de digestie, paracetamol, apa. Trebuia ceai. Dus. Si somn.

Acum problema e ca stiu ca am plans, dar nu mai tin minte exact. Am uitat tocmai partea cea mai importanta a procesului de recuperare, cea care ar fi trebuit sa fie punctul meu de referinta, la care sa ma intorc in clipele de deznadejde, de durere, de oroare, ca la un punct luminos. Oare sa mai incerc o data?!

La revedere, entitatea mea!

Standard

“… prin urmare s-ar putea “sa fii ea”. De fapt, daca “esti ea”, stii ca lucrurile au fost cu mult mai complicate de atat… dar imi este dor de tine… si imi pare rau pentru ceea ce s-a intamplat, n-am vrut… cred ca ne-am fi putut iubi o vesnicie…”

Imi amintesc ca citeam si rasciteam fragmentul asta de zeci de ori. Imi imaginam ca aud vocea lui catifelina: “ne-am fi putut iubi o vesnicie”. Vorbea cu mine? Ma intrebam in continuu daca si-a dat seama cine sunt, daca i-a trecut nebunia sau frica lui pe care eu o luasem drept lasitate si daca as putea sa-l abordez direct, fara sa-mi mai ascund identitatea. Vroiam sa stiu ce s-a intamplat atunci, de ce a dat inapoi, unde a plecat, daca era nebun cu adevarat, daca ma indragostisem de un nebun. Jocul asta sau incercarea de a ajunge la el era ca si cum intram pe o usa intr-o camera in care trebuia sa mai deschid o usa, si sa intru in alta camera in care mai era o usa, si tot asa la nesfarsit, si usile se deschideau atat de greu, aveam un manunchi de chei amestecate, si trebuia sa gasesc fiecarei usi cheia. Iar acum ajunsesem in fata unei camere esentiale. Pe care trebuia s-o descui.

Imi asumam riscul sa gasesc un spital de nebuni dincolo de usa.

… Ti-am zis, eu am avantajul ca mi te pot imagina ca fiind cine vreau eu, entitatea ideala, de ce nu ?… Sigur, tu ti-ai ales rolul de “entitate vorbitoare” in cadrul acestui “joc”. Singura ai impus regulile pe care eu pot alege sa le respect. Entitatea nu contrazice personalitatea, dar poate transcende – e adevarat – biologicul, materia. Ai putea privi ca fiind o inaintare in rang trecerea in randul fiintelor pur spirituale, a fost visul etern al filosofiei, nu-i asa ?!… Daca tot ai ales sa faci regulile, fa altele, poate le voi accepta si pe acelea, cine stie ?!…”

O entitate plasmuita dupa propria dorinta, care “tine stacheta sus”, care-ti ridica mereu mingea la fileu, atemporala, aspatiala, imateriala, fara fata, fara corp, fara trecut, fara viitor, un fel de labirint complicat si incitant de neuroni fractali, o notiune abstracta luminoasa in glasul careia auzi ecoul propriilor ganduri, eram o Metamorfoza de Kafka dar inversa. Transformata in abstract, insa cu acelasi sfarsit: intr-o zi, Gregor este gasit mort in camera sa. Eu imateriala aveam mai multa putere asupra lui decat eu concreta. Eu plecata din propriul meu corp eram mai dorita de el decat am fost poate eu imbracata cu corpul meu. Eu numai un ghem de idei ii eram mai indispensabila decat eu cu mana mea in mana lui.

Nu stia insa sigur daca eu sunt cea care ii scrisese. Precaut si inteligent, intrase in jocul meu si-mi dadea iluzia ca eu conduc de data asta. Iar mie mi se parea ca aveam in sfarsit in pumnii stransi numai diamante si ca, daca mi-i deschid, o sa-mi scape printre degete.

Asa cum mi s-a intamplat atunci.

Caci atunci O s-a rostogolit printre degetele mainilor mele scurgandu-se si mistuindu-se deplin ca apa supta cu sete de pamantul uscat. Nu mai lasase nici o urma, nici pe palmele mele deschise cu disperare, nici pe pamant.

Asa o sa se intample si acum??

O sa-l descopar iar si iar o sa dispara?

Acum era randul meu sa-mi fie frica. Nu intelegeam de ce, dar nu puteam sa am incredere. Era randul meu sa fug. Vroiam doar sa stiu daca era nebun sau nu. Sau daca eu eram nebuna sau nu.

“… Cu titlu informativ: experienta respectiva nu a fost trista decat in masura in care tipa a ramas cu o tristete. Una mult mai mare, poate, decat ne-am putea noi imagina. Si asta nu in mod necesar din cauza mea, ci a unei conjuncturi nefericite. Daca esti “ea”, atunci ai mai evoluat, asta-i sigur. As spune ca ai abilitatea de a intra pe niste zone inaccesibile ei. La vremea aceea cel putin. Insa ai zis-o deja, lumea intreaga evolueaza. ”

Ma schimbasem. Observase bine. Probabil lungile mele discutii cu R, prietenul lui, cu care insa nu mai era in contact, si faptul ca ma facuse ucenica lui, probabil barbatii pe care-i cunoscusem dupa el, probabil singuratatea, probabil individualitatea, probabil felul in care alesesem sa ma exprim in viata dupa ce-mi pierdusem copilul, fugile mele si intoarcerile mele constante catre R si intrebarile pe care acesta ma ajutase sa mi le pun, cautarile mele, descoperirile mele, suferinta, ma schimbasera. Inapoia mea nu mai erau decat umbre. Una din ele era el.

Desi la inceput nu-mi dadusem seama daca stie sau nu ca sunt eu cea de dincolo de taste, sfarsitul mesajului imi adusese o lacrima rece care se incapatana sa ramana lipita de ochi. Nu mai puteam sa plang, nu mai plansesem demult. Nu mai puteam sa-mi redeschid rana, si-mi era frica s-o fac. In fond, ma schimbasem. Trecuse vremea. Nu-l mai iubeam, nu mai iubeam, nu mai eram indragostita. Nu vroiam decat SA STIU ce a fost atunci. De ce a plecat?

Sfarsitul:

“… Vrei sa iti spun totusi ce am inteles eu din primul tau mesaj ?

  1. Exista un trecut in viata ta in care te-ai lasat purtata de val, in care nu ai constientizat pe cat ai vrea acum/ ai fi vrut atunci anumite valori ale vietii;
  2. Acum iti reprosezi ca nu ai avut taria de a urma apelurile intuitiei de a schimba ceva;
  3. Ai nevoie de o viziune mai ampla asupra acestui trecut pentru a-l putea accepta si intelege;
  4. Ai nevoie sa te ierti tu insati pentru ceea ce ar trebui iertat;
  5. Ceva s-a rupt (de) atunci, fie la nivel psihologic, fie pe plan existential;
  6. Ai nevoie de o forta exterioara care sa te ajute sa refaci aceasta fractura
  7. Te intrebi daca ai vrut sa (te) urci cu adevarat in trenul acela, sau ai preferat sa iti alunece piciorul.”

Punctul nr 5 mi s-a infipt direct in inima, ca un tarus. Ceva se rupsese intr-adevar, nu stiam ce, poate mintea mea se dizlocase de undeva, dar numai eu stiam asta. Nu spusesem nimanui. Si el mi-o spunea asa, pur si simplu, intelegand. Era problema care ma framanta pe mine si doar pe mine. Pentru ca nu mai stiam cine sunt, copilul meu, viata mea, plecase si o luase cu el departe pe mama lui. Altcineva, cine mai eram?? Mi-era greu sa vorbesc despre asta pentru ca nu stiam ce sa spun. Era ca si cum traiam intr-un vis unde situatii absurde ti se par normale si tu le iei ca atare, resemnat, fara sa mai protestezi.

El stia toate astea, stia prin ce trec. Nimeni nu putea sa exprime asta mai limpede si mai inchegat decat o facuse el in mesaj. Se gandise la mine oare? Ii pasa? Sau era doar geniul lui atotvazator?

“Oops, d’aia nu mai raspundeai la telefon 😀  Credeam ca te ascunzi de mine… Pai io care te cautam sa facem revelionul impreuna ;)” – imi scria el dupa ce am dat cartile pe fata.

Dupa ce i-am marturisit ca eu sunt, m-am intalnit o data cu el pentru o ora de palavre la un suc intre alte 2 intalniri programate dinainte pentru a atenua din intensitatea emotiilor, si, tulburata, am plecat in C cu G.

Am fugit de el.

Bon fucking voyage

Standard

– Hei D, nu bei o bere cu mine?

– Nu multumesc, ma simt bine asa.

– Si daca bei o bere nu te mai simti bine?

– Actually cred ca ma simt si mai bine, dar nu simt nevoia sa evadez, mi-e bine asa, vreau sa ma bucur de fiecare moment petrecut aici.

H ma privea intens si zambea.

– Cum vrei tu. Eu o sa iau o bere.

Asa suna o zi incheiata la t. Nu intotdeauna bea bere; uneori un ceai, sau ceai cu biscuiti pe care-i ineca in lichidul aromat si-i manca imediat, cu ochii pe jumatate inchisi, sau iarna un pahar de whiskey indoit cu apa, sau un pachet mic de chipsuri sau o bucata de placinta neobisnuita pentru gusturi romanesti, cu umplutura de spanac si stafide – un deliciu.

Bausem destul pana atunci. Imi inabusisem gandurile in alcool si imi amortisem simturile. Trecusem prin cateva etape de gen alcool – abstinenta – alcool – abstinenta, si stiam ca acum venise iar vremea dezintoxicarii. Eram ca un animal care trecuse de perioada hibernarii. De fapt ceea ce vroiam era sa traiesc constient fiecare moment al schimbarii in a carui proces tocmai ma aflam.

Schimbasem iar totul, iar luasem de la zero. Plecasem din Romania pentru a 3-a oara (asa parca), imi stransesem lucrurile in cutii si in saci, tacamuri, oale, sculele de pictat, veioze, carti, detergenti, borcane cu mirodenii, albume cu poze, cuverturi si perne, genti si pantofi, adunasem totul in gramezi organizate, apoi bagasem totul in saci, legasem sacii la gura, si pe fiecare din ei scrisesem cui ar trebui dat, lasasem scris niste bilete, dadusem niste telefoane, imi luasem strictul necesar, si go! Nimeni nu banuia ca nu vreau sa ma mai intorc.

– Sa ma suni cum ajungi acolo, da pui?

– Ok fii fara grija, te voi suna.

– Daca nu e ceva in regula te rog mult sa-mi spui, o sa vin sa te iau.

– Sigur, multumesc mult.

Stiam ca n-o sa-l mai sun. Stiam ca toate pusesera capac, inclusiv el, cu imaturitatea lui. Stiam ca nu e nimeni de vina, ca totul este o consecinta a propriilor mele actiuni. Stiam motivul pentru care statusem cu el timp de 5 ani, motivul pt care ma casatorisem, stiam ca stiusem ca n-o sa mearga, stiam ca nu e pt mine si nu sunt pt el, si ca ce s-a intamplat acum asteptasem demult. E mai mult decat intuitia si mai exact decat ea: un calcul.

“Bon voyage!” – scria ironic pe un indicator aparut pe drumul lung si intortocheat dintre P si Magusa, unde sperasem sa ajungem in 2 ore, si ne luase 5 ore, mie si lui H, pentru ca H nu si-a dat seama ca de fapt ocoleste muntii, invartindu-se in jurul lor ca evreii in jurul Araratului. In doua ore se facea dimineata si noi nu stiam cat mai avem pana in Magusa.

Bon fucking voyage, alright?! – nu se mai putuse el stapani la vederea indicatorului care ne sfida calm si optimist disperarea si oboseala.

Am ras cu pofta, in timp ce el conducea nervos pe traseul serpuit.

Imi facuse o surpriza ducandu-ma in sambata aceea, ziua mea libera, sa-mi vad prietenii, se gandise la mine sa nu ma mai simt singura, avusesem o zi frumoasa, statusem pana tarziu, fetitele lui nu erau acasa, se intorceau dimineata, iar noi mai ocoleam inca muntele.

Plecasem pe un drum necunoscut, fara sa avem o harta, fara sa intalnim pe nimeni pe drum, pe intuneric si prin pustiu.

Asa plecasem si eu din R, gasindu-mi de lucru la H. Dar trebuia, era necesar si ireversibil sa plec.

Erau multe amintiri si multa durere. Ma gandisem ca de sinucis nu puteam, totusi imi placea viata, credeam si in Dumnezeu si in plus am oroare de murdarie, de creieri striviti, de sange, de oase rupte; mai mult, mi-era si teama de nereusita; de ajuns la balamuc nu vroiam, de curatat mintea de gunoaie nu stiam nici o metoda, de curatat inima de durere nici atat, atunci trebuia sa ma arunc cu capu-nainte, undeva, nu stiam unde, in marea de cristale turcoaz.

Durerea nu mi-o produsese G; cu el doar stiam ca nu ma potrivesc si ca asta si trebuia sa mi se intample. Decizia de a ne desparti pornise cumva de la amandoi, dar tot ma durea, chiar daca si eu acceptasem. Ma obisnuisem cu el, dincolo de infantilismul lui, avea un suflet de aur. Fusese ca o raza calda de lumina pentru mine. Dar durerea nu venea de acolo.

Trista mea calatorie incepuse poate tot cu O, sau mai bine zis nu el a determinat-o, ci demonii mei interiori, proiectiile mele ce mi-au distrus cumva perceptia realului, purtandu-ma intr-o lume fantastica, cu zane, feti frumos, zmei, discutii psihanalitice si elixire colorate ale vietii… demult, de cand l-am intalnit pe O, de cand ne-am apropiat, de cand m-am indragostit de el si de cand n-am mai putut sa ma desprind.

Atunci mi-am pierdut si copilul.

Bon fucking voyage… alright?!