Blog Archives

perfectiunea unui ideal

Standard

In avion de plictiseala fotografiam norii ce pareau troiene de zapada. Un timp chiar am crezut ca e zapada, dusa pe ganduri cum eram.

Ma gandeam la paradoxala mea plecare din C, tara mea adorata si neasemuita, la brusca mea hotarare de a-l parasi pe H, la nevoia de a parasi Romania si pe G, la disparitia mea subita din viata atator oameni, din toiul evenimentelor, cand se incinge jocul mai tare parca presimt ca or sa apara ielele si mi se incing si mie talpile si fug de la nunta, ca mireasa care o sterge pe sestache de la propria nunta, cu un altul, fara sa-i pese de ce spune lumea.

Ma gandeam ca acum cativa ani am decis ca vreau sa inteleg ce s-a intamplat si de ce mi-am pierdut copilul, asa ca dupa cativa ani de absenta totala din viata lui, i-am trimis un mail.

Interesant este ca cei trei sau patru ani de tacere si de experiente regresive duse la indeplinire cu o indarjire isterica uneori sora cu nebunia, cand imagini ca eu-sub-forma-de-foetus-conservat-in-borcanul-cu-cloroform-la-muzeul-Antipa mi se incropeau in cap si ma patrundeau dureros intr-o adancime temporala anorgasmica, asa incat zi si noapte erau incleiate parca de ochii mei interiori ca sa nu uiti, Darie, sa nu uiti cine esti si de unde vii, sa nu uiti ca esti o mana de carne nedezvoltata care va putrezi intr-o zi si care va mirosi urat, ca esti un avorton ajuns acum piesa de muzeu macerata in alcool si spectacol pentru multi, m-au ajutat intr-un fel sa uit de el, dar nu in sensul uitarii propriu-zise, ci a faptului ca i-am uitat numarul de telefon, pe care l-am si sters, ca i-am uitat pur si simplu adresa de e-mail, ca am uitat unde sta, desi nu-mi mai aminteam decat, foarte vag, strada, insa stiam statia de metrou. Mintea mea dribla spectaculos suferinta si reziduurile printr-unul din complicatele procese adaptative.

Dar imaginea lui nu i-o uitasem, mi se arata fantomatic si ciclic in fiecare noapte si in fiecare zi, cand ma uitam in oglinda spre lumea necunoscuta care eram.

El vorbindu-mi, el privindu-ma, eu vorbindu-i, eu privindu-l, el zambindu-mi, eu zambindu-i, el razandu-mi, eu glumindu-i, el citindu-mi, el citindu-ma, el cuprinzandu-ma, eu lasandu-ma, el gandind, eu vorbind, el vorbind, eu gandind, eu dorind, el dorind, el vorbindu-mi, el spunandu-mi, eu soptind, el vorbindu-mi, eu tacand, el tacand, el plecand…

Si iar, si iar si iar.

Era o imagine atat de intensa incat singura durere care o putea eclipsa era disparitia copilului meu din viata mea. Si a eclipsat-o.

A eclipsat-o facandu-ma sa uit unde locuia, desi imi aminteam detaliat fiecare colt din casa lui, sa uit adresa de mail, pe care ne scriam, adica mintea mea a astupat toate canalele care puteau duce la el. Alte date oficiale despre el nu-mi mai aminteam, decat ziua lui de nastere, intr-o zodie duala, ca el insusi.

Am trait in acesti ani amputata de ambele brate; unul era copilul meu, altul era el, sau eu. Nu mai stiam, si nu-mi gaseam bratele, si nu gaseam nici un chirurg de geniu sa le lipeasca la loc. Doar inima zvacnea regulat, ca o durere a nasterii. Daca ma doare inseamna ca mai sunt vie.

Si intr-o zi l-am cautat dupa nume, pe internet. Intr-o zi cand m-am simtit mai puternica, cand am simtit ca pot sa ma confrunt ca sa inteleg.

L-am gasit, nu a fost greu, si i-am scris.

Dupa 3 zile ochii mei citeau uimiti un raspuns care parea intors de pe lumea cealalta, trimis de 4 ori la rand. Acelasi mesaj, trimis de 4 ori, multiplicare care ii sporea intensitatea…

Ha, misto mesaj !!!  Trebuie sa recunosc, nu am apucat sa ajung la gradul de capitan, inainte de a fugi din armata !

Da, se pare ca – in pofida asigurarilor ca nu ne-am cunoaste – ma cunosteai destul de bine candva. Pe vremea cand preferam stilul sofisticat pe care l-ai adoptat. Stii probabil ca imi place filosofia, psihologia si ca sunt (inca?) idealist, in plus, raspund – uneori – la provocari. Ceea ce se vede ca nu stii, este ca mi-am schimbat mult modul de a fi/ gandi in ultima vreme. Impins de imprejurari.

Precum ziceam, dupa nivelul la care ai ridicat stacheta pe alocuri, as zice ca am avut o singura prietena asa desteapta, prin urmare s-ar putea “sa fii ea” (de fapt, daca “esti ea”, stii ca lucrurile au fost cu mult mai complicate de atat… dar imi este dor de tine… si imi pare rau pentru ceea ce s-a intamplat, n-am vrut… cred ca ne-am fi putut iubi o vesnicie…). Nu doresc sa analizez stilistic mesajul pe care mi l-ai trimis. Nici gramatical. Nici logic. Voi face referiri foarte scurte la anumite fragmente ale acestuia.

De ce as dori sa te identific in vreun fel ?!  Daca esti acea entitate “vorbitoare” pe care o pot plasmui dupa voia imaginatiei mele, ce nevoie as avea de mai mult ?  Ce realitate poate concura cu perfectiunea unui ideal ?  Vezi, stiu sa definesc foarte frumos nebunia…

Vorbesti tu de alienare ?  E micutza fata de nebunia perfecta la care am ajuns eu !!!

Oricum, una peste alta, continutul mesajului tau ma depaseste pe alocuri. Este aproape sigur ca “nu stii exact daca asta e adresa care te intereseaza”, pentru ca e adresa mea ;). Nu prea pricep cu vine cea cu “sensul dependent de anumite certitudini” (nu era mai simplu: “nu ne-am cunoscut niciodata”???), nici cum ai putea inlatura o “utopie”, din moment ce “utopia” insasi nu exista (ou’ topos = un loc inexistent). Ma opresc aici 😉

In concluzie: pentru protectie as putea utiliza o adresa de mail la fel de fictiva ca a ta, dar, iata, iti raspund de pe aceeasi adresa ;).  Atata vreme cat vei reusi sa tii stacheta sus, poti fii sigura ca vei avea raspuns la mesajele expediate. Nu uita insa, simplitatea este un pas important spre perfectiune…

Politia rutiera la locul accidentului discutand despre importanta purtarii centurii de siguranta:

– Uitati-va la acest om care nu a purtat centura : capul rupt, matzele pe parbriz, ochii in pomi, fara maini. In schimb, uitati-va la cel care a purtat centura… parca-i viu!
Advertisements

lui H

Standard

Ti-am iubit familia, fetitele, mama, tata, verii, verisoarele si unchii si matusile, ai o familie extraordinara, tu esti extraordinar, incepusem sa-ti inteleg limba, iti stiam obiceiurile, placerile, dorintele si nebuniile, mai stii cum mergeam amandoi in camionul tau imens pe care scria mare “Motociclistul nebun”, tu conduceai si eu pe celalalt scaun, n-aveam nevoie de centura, nu ne trebuia decat tigari – ah, ma lasasem de fumat dar ai aparut tu si a trebuit sa gustam amandoi din placerea vicioasa -, o sticla cu apa, calda de la atata caldura, dar nu era nimic, mai stii… Stii ce am observat D, ca ma racoresc mai mult cand beau apa calda, nu stiu de ce…, exista o explicatie stii, si arabii beau in desert ceai cald, tigari si o sticla cu apa, tu si cu mine in camionul tau, tu Regele Soselelor Fierbinti, cu mainile tale puternice pe volanul negru fierbinte si gros, inspirai atata siguranta si incredere in felul in care controlai din locul tau inalt din cabina drumul prafuit si incins si fara sfarsit, imi placea atat de mult sa te privesc cum conduci, cum razi cum vorbesti, erai fermecator cand radeai, erai fermecator cand gateai si cand vorbeai cu familia, cand iti intalneai prietenii tai eterogeni, cum puteai sa-i controlezi pe toti, cum puteai sa creezi atata armonie intre ei, artistule…

Asta este pentru tine, special, pentru tine si fetitele tale, le-am iubit.

Ce mai face James, hipiotul si autistul, cu care uneori ma asemanai, tot il mai suni si nu-ti raspunde, pentru ca nu vrea sa raspunda, sau pentru ca e prea beat sau pentru ca doarme ziua somnul de noapte, sau pentru ca viseaza inca la femeia pe care stie ca n-o va intalni?

Ce mai face Yltan, partenerul tau gras si cu nume ciudat, care a parasit si el ca si mine orasul zgomotos pentru a se regasi printre scoici, la care ai renuntat pentru ca era prea lenes si dormea ziua pe canapelele pe care ar fi trebuit sa le vanda? Si-a primit mostenirea de milioane de euro de la bunicul lui mort? Il mai bate politia pentru ca le raspunde obraznic cand e beat?

Ce mai face matusa ta vesnic tanara care vroia sa se marite cu un personaj dubios intalnit intr-un club si care i-a propus s-o ia de nevasta in seara 2? A fost readusa pe drumul cel bun si reabilitata?

Ce mai face unchiul tau glumet si vesel ce vine in fiecare vara sa-si petreaca timpul in casuta lui racoroasa de pe nisipul fierbinte?

Ce mai face varul tau mafiotul care fuge de alti mafioti, Shener, decupat parca dintr-un film vechi cu Pesci si De Niro, Goodfellas, varianta englezeasca, care nu poate dormi noaptea decat 3 ore si care isi calculeaza profitul si pierderile dupa numarul de zile petrecut la parnaie si cati bani castiga in schimb you know what I mean? (…)

Ce mai face varul tau muzicianul interiorizat, care canta pe la nunti si cluburi si cand te vede, tie personal iti dedica muzica ta veche, cu ecouri parca venite din asezarile sapate in stanca din muntii stralucitori.

Dar mama ta ce mai face? Grijulie amabila si activa, cum o stim?

Ce mai fac prietenii tai DJ de la un post de radio din Londra, pe care ii asculti in fiecare dimineata ca pe o rugaciune si la a caror mega-petrecere visezi intotdeauna chiar daca nu stii cand se va realiza?

Ce mai fac prietenii tai cu restaurantele lor si barurile lor din M, fermecatoarea si linistita M…

Ce mai face marea, ce mai face nisipul, ce mai face soarele? A reusit sa arda florile din balcon? A reusit sa-ti decoloreze durerile? Sa-ti imblanzeasca masca pe care o porti? Sa-ti domoleasca inima?

Vine vara H, esti pregatit?

l-as fi vrut pe t

Standard

Mi-e dor de t, de ochii lui mari si strapungatori de culoarea cafelei, antebratele lui puternice si bronzate, parul cret, scurt si negru, profilul lui de grec, barbia lui autoritara pe care a mostenit-o si una din fetite, pielea oachesa care luceste in lumina intensa a unui soare alb, pata de culoare intr-un decor nisipos, arid, luminos, de care m-am indragostit definitiv.  De decor.

– Daca vrei sa lucrezi pentru mine, trebuie sa respecti regulile, iar una din reguli este sa nu-ti faci nici un prieten.

– Dar tu ai voie sa ai prietena?

– Da, eu da.

– Nu inteleg atunci. Nu vad nici o logica in ce spui. Daca nu e nimic intre noi, nu poti sa-mi impui sa nu ma vad cu nimeni.

– You don`t have to understand. That`s me. This is the way I am. This is my house. These are my rules. Si trebuie sa ma intelegi bine; doar daca voi mirosi ceva, doar daca o sa mi se para ca esti cu cineva, I`m gonna send you back in fuckin Romania.

– Nu ai nici un drept sa faci asta. Nu sint proprietatea ta, nu-s nevasta ta, nu mi-am luat nici un angajament fata de tine, nici tu fata de mine, am dreptul la viata personala, cum ai si tu. De ce imi impui asta?

El zambeste in stilul lui personal clatinandu-si capul si mijindu-si ochii intunecati. Are cei mai frumosi ochi pe care i-am vazut vreodata la vreun barbat si cei mai mari ochi pe care si-i poate transforma magic cu surasul in doua margele mici, negre si migdalate.

– Maybe I`m jealous.

Asa e el, tu nu trebuie sa intrebi nimic, el nu trebuie sa-ti dea explicatii, trebuie doar sa-l crezi pe cuvant, si ca recunostinta sa-i oferi siguranta, sa fii ca un ceas pe care nu trebuie sa-l intorci,  care sa-l asigure ca lucrurile merg cum trebuie, si asa vei reusi sa te incadrezi in paradigma lui de viata. Un ceas; un obiect din casa. Obiectul nu are dorinte, nu are emotii, nu are toane, doar ii ofera lui ceea ce are atata nevoie; siguranta, stabilitate, sentimentul ca este asa cum trebuie sa fie. O mana de fier care sa tina casa, care sa-i struneasca fetitele, care sa-i gateasca si sa-i spele. Cum era mama lui.

Nu ne intelesesem asa. Dar am acceptat.

– Don`t say that H! Don`t say you are jealous. De ce-mi faci asta?

N-am inteles niciodata cum ma iubea. Probabil ca in felul lui, probabil ca chiar am insemnat ceva pentru el, dar pentru mine a fost atat de strain felul asta de a iubi pe cineva… incat am renuntat la H si la viata lui si la viata mea de acolo, desi am iubit si inca iubesc atat de mult tara aia, am renuntat cu inima franta, zdrobita.

– Look, I wanna tell you something; I like you. A lot! You make me happy. You understand? You make me happy.  Ai reusit sa reduci tensiunea dintre fete si mine. I like the way you are. I am very attracted by you. But this is the way I am. Nothing I can change.

Nu l-am inteles niciodata. Era ca si muzica din tara lui, care canta despre fericire si bucurie cu sunete tanguitoare si dramatice, o ciudatenie pentru mine.

Iubea muzica, fusese DJ inainte sa aiba restaurantul, traise la Londra, iubea Londra, ii era dor de Londra, dar radacinile il trageau fara sa inteleaga nici el cum, catre acasa, pt ca in sufletul lui se gaseau ecouri stravechi de corzi ciupite de baglama si de batai ritmice de davul, il gaseam uneori intins pe canapea in fata televizorului, cu telecomanda intr-o mana privind pe jumatate adormit cum un cantaret potrivea versurile si sunetele corzilor asa fel ca sa-l fascineze pe el, pe H, care cauta parca undeva in adancul lui raspunsul la paradoxul de ce ii mai place aceasta muzica de vreme ce ii uraste atata pe ei, pe t… They are animals!

– Be good, ok? – imi spunea el cu voce groasa ori de cate ori ma lasa pe plaja, cand aveam putin timp liber. Si daca vreun barbat vrea sa te agate, spune-i ca esti sotia mea.

Intr-o zi m-a gasit vorbind cu un tip, care ma intreba de unde sunt, ce fac, am prieten, prostii de-astea. Ca sa evit incurcaturile, i-am spus ca am prieten si ca trebuie sa apara sa ma ia. Ca ce norocos trebuie sa fie prietenul tau, vrajeli. Si apare H, cu o falca-n cer si cu una-n pamant, il vede de departe, din pacate nu intelesese prea bine unde ne dadusem intalnire si ma astepase in alt loc, si iata-l deci aparand nervos, ridicandu-si mana dreapta prin aer si tunand de la 50 de metri:

– Hey, hold on a minute! HOLD ON! – striga el vazand ca tipul de langa mine intentiona sa plece.

Si cu pasul grabit si hotarat se indrepta spre noi intr-o stare de agitatie vizibila, in momentul sosirii initiind o miscare de rotatie in jurul tanarului pe care in acelasi timp nu-l slabea din ochi. Ma gandeam in momentul ala ca asta e o tactica de razboi si asa ne-or fi cucerit si pe noi, romanii.

– Do you know this woman?! Il intreaba el pe nefericitul impresurat care picase ca din luna in momentul si locul nepotrivit si care se facuse palid ca nisipul. Do you know this woman? mai intreaba t o data mai apasat, pentru ca bietul cuceritor parea ca-si inghitise limba.

Cand H se enerva, ochii i se mareau, iesindu-i parca din orbite, te privea fix pandindu-ti orice miscare, sprancenele se incruntau devenind si mai negre si mai groase si formand un V latit pe toata fruntea, care i se umplea de pete rosii. Daca-ti apropiai urechea de pielea lui cred ca ii auzeai sangele clocotind in vene. Era fioros.

– H, what`s wrong with you, H… – incercam eu sa il calmez. Fii politicos te rog, habar n-am cine este, ai grija cum vorbesti.

Dar H nu mai auzea si nu mai vedea nimic. O perdea intunecata de furie ii acoperise ratiunea. Asa era el si eu il stiam – I have a bad temper, D… a bad temper…

– No sir, we`ve just met eachother here on this beach, nu stiu cine este actually, but please sir be gentle with her, nu a facut nimic si mi-a spus ca trebuie sa vina prietenul ei s-o ia.

– Ce? Prietenul ei? She is NOT my fucking girlfriend!!! – a sarit el ca ars – Si imi spui mie cum sa ma port cu ea?

Si cu ochii aruncandu-mi sageti negre:

– Get in the fucking car!

Stii culmea este ca mie mi se pareau toate astea dovezi de gelozie, deci de dragoste.

Intr-o zi mi-a spus ca are o prietena. Ca eu nu am voie sa fiu geloasa. You are not allowed. Nu o aducea acasa. Nu aducea acasa nici o femeie de cand obtinuse tutela fetitelor. Eu eram singura femeie din casa. Fetitele erau foarte sensibile si inca plangeau dupa mama lor. Mama lor era turcoaica din Turcia. In pofida a ceea ce se crede despre musulmance, mama lor era atipica. Nu ii fusese frica sa-l insele. Se casatorisera in Londra. Nu se stie cu exactitate ce s-a intamplat, intr-o zi el a aflat ca o inseala, si a innebunit.

– Am vrut s-o omor atunci. D, I really wanted to kill her – sublinie el incet rostindu-mi numele si atintindu-ma cu privirea lui asimetrica, parca pentru a riposta fata de surasul neincrezator de pe buzele mele si a-si grava cuvintele direct in mine – Nu m-am mai gandit la nimic. Pur si simplu m-am intalnit cu ea si am batut-o pana i-am rupt oasele.

– Si cum de a scapat vie?

– Nu stiu. Cand am vazut-o cazuta in strada cu picioarele rupte, am scos mobilul si am chemat salvarea. Pe urma a venit politia si m-au inchis. Dar am scapat dupa o zi, pentru ca am fost sincer si am recunoscut tot. Politistii ma cunosteau si ma respectau. Mi-au zis sa nu mai fac si mi-au dat drumul acasa. Eu insa m-am dus direct la spital, nu stiu de ce. Acolo l-am intalnit pe amant, ii aducea flori neveste-mii. Cred ca avea 1,90. Era mai inalt decat mine. I`m gonna kill you – i-am spus. O sa te gasesc oriunde te-ai ascunde. Nevasta-mea a inceput sa strige de pe patul de spital, cum era toata in gips: Cristi, I love you! Don`t forget I love you Cristi! She`s crazy… El vroia sa plece si m-am luat dupa el. In viata mea n-am vazut un om atat de mare fugind atat de repede. I think he was really terified by me. L-am cautat apoi zile in sir, ore intregi, timp de 2 luni, in fiecare zi, cu masina pe fiecare strada. Parca innebunisem. Ma suna nevasta-sa si ma ruga sa-l iert, sa-l las in pace, dar eram hotarat sa-l omor. Am inteles ca intr-un final s-a intors in Romania. Nevasta-sa e inca aici, cica inca-l mai asteapta – si rade satisfacut. Macar atat, nu?!

Avea un stil prin care zambetul era insotit de mijirea asimetrica a ochilor in timp ce isi legana in sus si-n jos aprobator capul, lucru ce dadea si mai mare greutate afirmatiilor lui. Desi zambetul putea sa insele in privinta seriozitatii cuvintelor, felul in care isi scufunda privirea intredeschisa si indrazneata direct in ochii tai iti ingheta sangele si-ti facea zambetul sa se transforme intr-o grimasa. Eu, care sunt o vizuala prin excelenta probabil, eram impresionata.

Intr-o zi, penultima zi in care am stat la el, a adus-o pe prietena lui acasa. Era ceva cu totul neobisnuit pentru el. A facut-o din razbunare, poate,  pentru ca am protestat, pentru ca i-am spus ca o sa-mi fac si eu un prieten, ca nu-mi pasa daca nu mai lucrez pentru el, ca am unde sa ma duc, si n-o sa ma intorc in tara. Mi-ai spus la inceput ca nu te intereseaza o relatie, you changed, D, you changed, you are not stable.

Ti-am spus si este adevarat ce am spus, numai ca tu nu intelegi, H, eu ma revolt impotriva ideii, pentru ca de avut  nu am pe nimeni, dar tu nu poti sa-mi ceri asta apriori, nu ai nici un drept, nu-mi face asta, nu ma tine legata daca nu ma iubesti.

A doua zi i-am lasat o scrisoare si lui si fetitelor lui, mi-am luat valizele, un taxi si am iesit din decor cu inima franta. Nu stiam exact unde plec. Aveam de ales sa ma duc spre O sau sa ma intorc in R. Nu am mai vorbit, nu l-am mai auzit, ne-am mai trimis niste mesaje pe net, prin care ma intreba unde sunt, sa-l sun, sa ma intorc, iar eu il asiguram ca totul e bine si intrebam de fetite.

Ce e trist e ca am inceput sa-ti uit rasul H. Dar o parte din mine a ramas acolo in peisajul arid scrutand orizontul turcoaz, cautand, dincolo de tine, ceva, poate chiar pe tine.

Apoi am plecat spre O.

… Cand O s-a trezit si a venit sa ma salute, ochii mi-au ramas fixati in Breton. Nu-mi amintesc sa fi avut Breton.

niste lunatici si niste mistici II

Standard

– Ma gandesc ca ori a facut parte dintr-o organizatie secreta ceva, ori i-a dat acest dar mama lui, bunica mea, nu stiu sigur.

Ii privesc ochii cand ii prind intr-un moment odihnindu-se in ochii mei si ma gandesc ca poate si eu am fost cumva hipnotizata de el, cu ani in urma. Pentru ca nu inteleg de unde a provenit forta care m-a fermecat pe de-a-ntregul, si care m-a tinut atata timp legata de el. Nu a existat zi probabil in care sa nu ma gandesc la el, dupa ce am rupt legatura si dupa ce a fugit. Fiecare relatie ce a urmat nu a putut avansa foarte mult pentru ca apucasem sa vad ochii si sa cunosc mintea lui, si m-am inecat iremediabil in apele adanci albastre si negre ale celor doi ochi care ma privesc fix. In toti anii ce au urmat am trait de parca eu eram ucenicul lui si el ma trimisese in lume pentru mai multa vreme, sa-mi desavarsesc caracterul, si poate, intr-o zi, sa ma intorc la el. Eram de parca nu eram eu, ci o prelungire a lui. Imi aduc aminte de acesti ochi care ma fixau in trecut, ca si cand vroiau sa ma patrunda definitiv ca un sfredel care sa pregateasca gropita in care va fi sadita samanta. Probabil inconstient, chiar asa s-a si intamplat, pentru ca el si-a plantat samanta in mine ani de zile,  chiar inainte sa ma atinga.

Dincolo de modul in care te fixeaza cu privirea remarc insa si o anumita incetineala in felul in care clipeste, pe care n-o avea inainte si pe care o atribui medicamentelor administrate, de doi ani de zile. Si mai vreau sa le mai iau inca un an, cam asa, dupa care sa incerc sa ma las – imi face el cunoscut planul de actiune.

Sunt multe lucruri pe care nu le avea inainte si pe care le observ acum. De exemplu cand se enerveaza, nu te priveste direct, de fapt nu te priveste deloc, ci se uita drept inainte cand vorbeste si doar globul ochilor i se misca piezis, spre directia in care esti tu, fara a-si intoarce capul. Ca si cum ar fi intr-un pericol si te fixeaza dintr-o parte cu privirea, spre a-ti urmari cu coada ochiului fiecare miscare si a se asigura ca esti in acelasi loc si nu te ridici sa faci vreun gest spre el. De asemenea, remarc ceva schimbat in expresia ochilor, ce s-ar putea sa provina din desenul transformat al sprancenelor, care daca in trecut se conturau mai relaxate, negre si sigure pe ele, acum le descopar cumva imblanzite de o mimica oarecum mirata, a uneia din ele, in timp ce incruntarea celeilalte, cea a ochiului de azur, a format un rid vertical intre ochi, unul singur, in adancimile caruia probabil ar trebui cautate radacinile suferintei lui.

– Cand o sa ajung acolo, o sa vii tu sa ma iei de la aeroport?

– Nu cred, cred ca o s-o trimit pe sora-mea.

– Si o sa stau la tine, nu?

– Nu cred, cred ca o sa stai la G, o sa vedem.

Stii cum a fost, era ca atunci cand tipa alarma lui H dintr-o camera din cauza ca detectase fumul si eu in primul rand ca nu intelegeam cine, de ce si kafkade unde suna, si in al doilea rand nu vedeam fumul. Abia dupa un timp am inteles ca era o alarma. Intrasem in faza de negare, pentru ca desi cumva mi se ofereau semnale, in incapatanarea mea vroiam sa stiu mai mult. Ce ratiune il indemna pe el sa nu vina la aeroport, desi era nerabdator sa ma vada, si ce alta ratiune il determina sa stea departe de mine, desi dorea sa fim impreuna? Nu stii ca eu sunt mai ciudat?

Si a trimis-o pe ea sa ma ia de la aeroport. Din cate am inteles la 10 dimineata, ora la care am sosit eu, O isi face somnul. De mai bine de doi ani, el nu doarme noaptea, ci doar ziua. Motivatia lui este ca noaptea e mai multa liniste, si poate lucra. Asa ca ea ma colecteaza si ma aduce dintr-odata in mijlocul unei bolboroseli de absurd si suprarealism, Ionesco si Kafka laolalta,  in care scenele se deruleaza dupa o rutina exasperanta, predictibile si chinuitoare ca picatura chinezeasca. Aceeasi ora de somn, aceeasi cescuta si aceeasi cantitate mica de musli dupa trezire, aceeasi odihna de seara, inainte de 12 noaptea, aceleasi paste, cartofi, orez, aceleasi teorii zilnice despre carbohidrati si catastrofe. Uite cum stau eu in fotoliul asta pe coltul camerei stii ca poate veni oricand o masina de pe strada, intra in zidul casei, il sparge si ma omoara? De multe ori m-am gandit la asta.

Nu, totusi nu era asa, nu era asa, cum a ajuns aici? Anii pierduti imi ranjesc hidos si batjocoritor din fiecare colt mucegait al camerei, isi dau pantalonii jos in fata mea si-mi arata curul. Ce-am facut?

Sentimentul vinovatiei, prietenul meu fidel si nedezlipit  ii acompaniaza si el, cu ochii atintiti asupra mea declamand versuri albe al caror talc mai mult il intuiesc, fascinata ca intotdeauna mai mult de forma decat de continut. Pentru ca ar insemna sa inchid ochii ca sa inteleg mai bine ideea, si cum as putea sa ratez vizual spectacolul asta absurd si grotesc?

Dar cel mai mult din ceea ce nu avea inainte dar are acum m-a impresionat Bretonul.